duminică, 4 decembrie 2016

Transplantul de căcat



“We have all heard of patients whose lives are saved by receiving a new heart, kidney, or liver. One of the most recent advancements in transplantation involves the tranferring of stool from one person’s colon to another! This seemingly barbaric practice has been shown to help patients recover from a form of colitis caused by the bacterium Clostridium difficile. After the collection and processing of the donated stool, the feces are placed into the patient’s small intestine via an endoscopic tube. Typically used as a last resort, this treatment seeks to correct the colon’s bacterial imbalance by repopulating the gut with billions of healthful bacteria from a healthy volunteer. Whereas the waiting list for organs can grow quite long, the future of stool transplantation appears promising, owing to the short list of willing recipients and the potentially endless supply of donors.”

(Josh Richman and Anish Sheth, M.D. – What’s Your Poo Telling You?)


sâmbătă, 26 noiembrie 2016

Munca


- Nici nu te mai întreb dacă-ți place acolo, că știu deja răspunsul.
- Măi, mie nu-mi place nicăieri.
- Știu, nici mie.


joi, 27 octombrie 2016

Seberg și Gary



Situația lui Gary nu era câtuși de puțin ușurată de prezența soției sale Jean Seberg, o actriță născută în Iowa, de care divorțase și, din câte mi s-a părut mie, se înstrăinase de mult. Am aflat că se afla și ea acolo pentru că fiul lor comun, Diego, mersese într-o tabără cu program de tenis din apropiere. Dată fiind înstrăinarea pe care o bănuiam între ei, am rămas surprins când am văzut ca ea și Romain trăiau, totuși, împreună, așa cum am fost surprins – ba nu, șocat și întristat – de felul cum arăta Jean: toată acea frumusețe a ei de odinioară, fragilă și strălucitor de blondă, dispăruse acum sub o mască buhăită. Mergea ca o somnambulă, vorbea puțin și avea privirea goală a persoanelor tranchilizate (sau drogate, sau și una, și cealaltă), încât părea să se afle într-o stare cataleptică. Am înțeles cât de apropiați rămăseseră, de fapt, în continuare unul de celălalt și am rămas mișcat văzând câtă solicitudine, deopotrivă tandră și paternă, îi arăta Romain, care mi-a explicat că Jean urma un tratament pentru tulburarea care-l afecta și pe el și mi-a spus ceva despre medicația antidepresivă, dar n-am reținut cine-știe-ce, fiindcă pentru mine, pe atunci, însemna foarte puțin. Este importantă această amintire legată de relativa mea indiferență, pentru că o asemenea indiferență demonstrează din plin neputința cuiva din afară de a percepe esența maladiei. Depresia lui Camus și acum, cea a lui Romain Gary – plus, cu siguranță, cea a lui Jean Seberg – erau niște afecțiuni abstracte pentru mine, cu toată înțelegerea pe care o arătam; adevărul este că nu aveam nici cea mai vagă idee despre adevăratele ei linii de forță sau despre natura durerii cu care se confruntă marea majoritate a victimelor, pe măsură ce mintea își continuă colapsul insidios.

...................................

Amintirile privitoare la Jean Seberg m-au umplut de tristețe. La un an și ceva după întâlnirea noastră din Connecticut, Jean a înghițit o supradoză de pilule și a fost găsită moartă într-o mașină parcată într-o fundătură care dădea într-un bulevard parizian. Trupul ei zăcuse în mașina aceea multe zile. În anul următor, am stat alături de Romain Gary la Brasserie Lipp, la un prânz prelungit, în timpul căruia mi-a povestit că, lăsând la o parte neînțelegerile dintre ei, faptul că o pierduse pe Jean îi agravase depresia în așa hal, încât i se întâmpla, din când în când, să devină aproape neputincios. Chiar și atunci, însă, eu nu reușeam să înțeleg natura angoaselor sale. Îmi aduc aminte că-i tremurau mâinile și că, deși nu putea fi numit “în vârstă” – avea doar șaizeci și ceva de ani -, vorbea cu vocea aceea gâjâită a persoanelor foarte în vârstă, despre care astăzi îmi dau seama că era, sau putea să fie, de fapt vocea depresiei sale; în tumultul momentelor mele de durere agonizantă, începusem și eu să vorbesc la fel, cu o voce străveche. Nu l-am mai văzut pe Romain Gary. Mi-a povestit mai târziu Claude Gallimard, tatăl Francoisei, cum în 1980, la numai câteva ceasuri după ce el însuși luase un alt prânz prelungit cu vechiul său prieten, în timpul căruia discuția dintre ei fusese una liniștită și normală, dacă nu chiar veselă, dar oricum nu una sumbră, Romain Gary – de două ori câștigător al Premiului Goncourt (una dintre cele două recunoașteri fiind obținută sub pseudonim; se amuzase și reușise să-i păcălească pe critici), erou al Republicii, deținător merituos al Crucii de Război, diplomat, bon vivant și un seducător prin excelență – s-a dus acasă, în apartamentul său de pe Rue du Bac, și și-a tras un glonț în cap.

(William Styron – Beznă vizibilă. Amintiri despre nebunie)


vineri, 7 octombrie 2016

Viața


Doi amărâți murdăroși îmbătrâniți prematur discută pe-o stradă în Mogoșoaia:
- Țigările te omoară, țigările!
- Țigările, grijile...


miercuri, 28 septembrie 2016

Țărani



... Puneam în fața “casei” flori, am adus și bulbi de lalele. Ca, într-o zi, un astfel de țăran”, trecând pe uliță, prin fața mea, și văzându-mă în grădină săpând și udând florile, să-și bată joc de mine și să mă întrebe batjocoritor: “La ce sunt bune aceste flori?”. Era evident că această preocupare îl irita. Venea în contradicție directă cu întreaga sa deprindere și concepție de viață. Noțiunea de minimă gratuitate, frumos și decorativ era cu totul străină acestui primitiv agresiv. Dacă aș fi putut, i-aș fi dat pe loc cu un par în cap. Numai un astfel de limbaj ar fi fost bine priceput de un astfel de individ rudimentar.

(Adrian Marino – Viața unui om singur)

Asta mi-aduce aminte de un fost coleg de liceu, care, mutându-se cu familia într-un sat, mi-a povestit vizita unui vecin cu care părinții lui au avut următorul dialog:
- Copii aveți?
- Da, doi…
- Da’ porci?


joi, 22 septembrie 2016

Firesc


Doi liceeni discută în metrou. Unul, care stă pe scaunul de lângă mine, îl întreabă afectat pe celălalt:

"N-ai cumva o scobitoare la tine?"


miercuri, 21 septembrie 2016

Despre copilul tău special




Orice femeie căreia îi iese un omuleţ prin pizdă crede că ăla e cel mai tare copil din lume. Că aşa e condiţionată ea biologic să creadă. Dacă are şi ceva bani, trece la următorul nivel cu copilul ei special. Homeschooling, că, deh, Sofia sau David sau ce nume de căcat crede ea că e mai special în momentul ăla, nu poate fi ca ceilalţi copii, nu se poate amesteca cu ei, nu poate fi întinat de un sistem şcolar obişnuit. Desigur, copilul ei special nu trebuie nici vaccinat ca ceilalţi copii, pentru că el e foarte special, nu? Şi nici îmbrăcat ca ceilalţi copii, nici tuns etc. Proasto, statistic vorbind, copilul tău o să fie cel mai probabil un mediocru pe care mai devreme sau mai târziu o să-l mănânce viermii ca pe toţi ceilalţi copii speciali.


sâmbătă, 17 septembrie 2016

Alergici la ambrozie, uniți-vă!



Am fost diagnosticat cu alergie la polenul de ambrozie. Am avut şi anul trecut ceva asemănător, dar atunci am tratat-o mai degrabă ca pe-o răceală, m-am chinuit o lună şi ceva şi până la urmă am scăpat. Anul ăsta însă a fost mai rău, în ultimele două săptămâni am dormit groaznic, permanent am avut nasul înfundat, usturime oribilă în gât, mâncărimi de ochi, strănuturi în cascadă, stare psihică proastă. Şi evident n-a trecut cu Coldrex, Parasinus, ceai de tei şi pastile de supt. Până la urmă am fost la alergolog care mi-a făcut un test simplu şi mi-a spus că-s alergic. Mi-a dat pastile, un spray nazal şi picături pentru ochi. Pe lângă asta m-a sfătuit să pun ziua o cuvertură pe pat împotriva polenului, să mă spăl cât mai des cu apă pe faţă ca să se ducă polenul, iar când vin de-afară să fac duș. Mă simt mult mai bine după 4 zile de tratament, parcă am înviat.

Dacă se mai nimeresc p-aci şi alţi nenorociţi ca mine cu alergie la ambrozie, putem discuta despre problemă în secţiunea de comentarii. Poate aveţi întrebări, sfaturi, opinii. Mulţumesc!


Persoane interesate