marți, 2 februarie 2016

Manichiură, poate chiar pedichiură




Nu-mi place să umblu cu cuţite la mine, dar, fiindcă nu mai aveam nici măcar un cuţit decent în casă, m-am dus la meseriaşul din cartier. L-am întrebat cât costă să-mi ascută 4 cuţite, mi-a zis că 12 lei. Am acceptat, i-am dat cuţitele şi l-am rugat să-mi ascută unul pe loc, că am ceva carne de tăiat, urmând ca după restul să vin eu a doua zi. A ascuţit foarte atent primul cuţit pe polizor. Când a trecut la al doilea i-am spus să mi-l dea pe ăla primul că vin mâine după cum îi spusesem deja. A mormăit ceva, n-am înţeles. Am presupus că vrea să-l termine şi pe ăla dintr-un anume motiv. În timp ce mă gândeam la asta el tot poliza, iar apoi încerca acest al doilea cuţit. Îl încerca tăindu-şi pieliţa de la unghii. În faţa mea, nici prin cap nu-i trecea că e ceva greşit, scârbos, contagios poate. Poliza un pic, apoi încerca. Mi-a zis că e un cuţit dintr-un material foarte prost în timp ce făcea aceste încercări la cuticule. I-am zis nerăbdător să-mi dea cuţitul ascuţit. Nu mai suportam să-l văd tăind pieliţele alea. I-am dat şi bacşiş un leu, mi s-a făcut milă de el.


luni, 25 ianuarie 2016

Animale în boxa acuzaților



… Unul dintre cele mai fascinante exemple provine din Evul Mediu, când animalele erau convocate la tribunal și judecate pentru că au atacat sau au devorat proviziile de hrană ale oamenilor. Să luăm, de exemplu, însemnările din procesul “Statul împotriva lăcustelor, care a avut loc în sudul Franței în 1338. Avocatul episcopului a condamnat lăcustele după un proces autentic, anunțând că “vina acuzatelor a fost clar demonstrată prin depozițiile unor martori de încredere, ca și prin zvonuri publice”. De aceea, “le somăm pe sus-numitele lăcuste, cosași și alte animale, indiferent de numele pe care și-l iau, ca, sub blestem și anatemă, să părăsească viile și ogoarele acestui district, în termen de șase zile de la publicarea acestei sentințe și să nu mai facă stricăciuni aici sau în altă parte.

Am dat peste această consemnare a procesului într-o bijuterie de carte, publicată de un specialist american în istorie socială în 1906 și numită “The Criminal Prosecution and Capital Punishment of Animals: The Lost History of Europe’s Animal Trials”. O practică acceptată în întreaga Europă, începând cu secolul al X-lea și până în secolul al XVI-lea, era arestarea animalelor, însoțită de desemnarea unor avocați care să le apere, de dezbaterea vinovăției lor în tribunal și apoi condamnarea lor la diverse pedepse. Porcii erau spânzurați, măgarii lâncezeau prin pușcării așteptându-și judecata, limacșii erau excomunicați, cârtițele erau surghiunite. În 1519, în Tirolul de Vest, de exemplu, s-a început urmărirea penală împotriva unor șoareci de câmp și a unor cârtițe “pentru că au făcut galerii sub pământ și l-au afânat, astfel că nu a putut crește niciun fir de iarbă sau de altceva verde”. Judecătorul a decretat că “pentru ca numiții șoareci să-și poată invoca nevoile drept cauză a comportamentului lor” le-a fost desemnat un avocat competent. Acesta a fost angajat – nu este clar dacă s-a întâlnit cu vreunul dintre clienții lui complet inconștienți de această situație – și apoi a fost prezentată o lungă listă de martori, atât pentru acuzare, cât și pentru apărare. După ce au fost luate în considerare toate pledoariile, judecătorul i-a condamnat la surghiun, dar a îngăduit o escortă de protecție până la ieșirea din zonă și “un răgaz suplimentar de paisprezece zile pentru toți cei care au pui sau pentru cei imaturi. Dar, la expirarea termenului, fiecare dintre aceștia trebuie să plece.”

Caracterul motivat al proceselor intentate împotriva acestor rozătoare se reflectă și în tratamentul exemplar aplicat limacșilor în 1487. “Jean Robin, episcop de Autun, a dispus organizarea unor procesiuni publice timp de trei zile în fiecare parohie și a somat limacșii să părăsească teritoriul până la încheierea acestui termen, sub amenințarea cu procesul.” După trei avertismente, limacșii au refuzat cu încăpățânare să se deplaseze mai mult de două degete într-o direcție sau alta și, cu regret, au fost excomunicați.

Uneori animalele câștigau procesele prin recurs. Istoricul E.P. Evans a găsit un exemplu: un măgar și un porc condamnați la spânzurătoare au obținut de la un tribunal superior comutarea sentințelor, astfel încât au fost doar “izbiți în cap”. Alte necuvântătoare n-au fost atât de norocoase: în 1394 un porc a fost spânzurat la Montaigne în Franța pentru că “a comis sacrilegiul de a mânca o ostie”.

(Patricia Pearson – Scurtă istorie a anxietății)

luni, 18 ianuarie 2016

Două filme proaste cu multă zăpadă


Aseară, după ce am văzut The Revenant, am stat un pic şi m-am gândit. Care e mai prost oare? Ăsta sau The Hateful Eight? Poate că dacă am lua interioarele din filmul lui Tarantino şi exterioarele din The Revenant şi am face cu ele un singur film ar ieşi unul de nota 7 din 10.


Inarritu ăsta, după porcăria de Birdman, a mai căcat o băşină cu realism fantastic din care am rămas cu bătălia de la-nceput şi cu scena căderii cu calul în prăpastie. În rest, un film complet tras de păr într-un decor superb.


joi, 14 ianuarie 2016

Top 5 cărți 2015


Marguerite Yourcenar – Memoriile lui Hadrian

Daniel Gilbert – În căutarea fericirii

Pascal Quignard – Sexul și spaima

Daniel Kahneman – Thinking Fast and Slow

Robert M. Pirsig - Zen and the Art of Motorcycle Maintenance: An Inquiry into Values


luni, 11 ianuarie 2016

Dublu handicap


L-am revăzut pe handicapatul cu păr lung şi cărunt, căruia îi lipseşte o bucată dintr-un picior şi umblă cu cârje şi rucsac. Era în Mega, se chinuia să ia o pâine de pe un raft poziţionat mai jos, când un tânăr a vrut să-l ajute. M-am poziţionat optim dincolo de legume-fructe să văd cum va reacţiona. A sărit agil cu cârjele un metru în spate (mai mult nu avea loc) şi l-a certat ofensat: “Lasă-mă, domle, în pace că pot şi singur!”. Tânărul a dispărut urgent printre rafturi.

Eu am păţit un pic mai rău cu acelaşi handicapat. Veneam obosit din oraş, gândindu-mă, după numeroase dovezi de nesimţire adunate în interacţiunile cu vânzătorii din oraş, ce-o fi cu oamenii ăştia de sunt atât de înăcriţi şi scârboşi. Cu astea în cap l-am văzut pe domnul de mai sus, chinuindu-se să deschidă o uşă prevăzută cu mecanism pentru autoînchidere. Când deschidea un pic uşa şi încerca să se strecoare înăuntru avansând un pas, uşa se închidea peste cârjele lui iar el se trăgea din nou din cadrul uşii involuntar. Adevărul e că nu prea reuşea săracul să intre. M-am repezit şi am deschis larg uşa magazinului de pâine. A sărit imediat mai bine de-un metru înapoi sprijinindu-se în cârje şi urlând cât îl ţinea gura: “Vai, domnule pot şi singur, vai, lăsaţi-mă în pace, domle! Incredibil, domle!” etc. Nu se mai oprea, se uita lumea la mine deja, mi-am cerut scuze că am vrut să-l ajut şi m-am cărat mormăind ceva de morţii mă-sii de prăjit.


Următorul handicapat pe care-l voi ajuta va trebui să fie extrem de convingător.

miercuri, 6 ianuarie 2016

Nefrumoși, da' mulți!


În dimineaţa zilei de 20 decembrie 2015 pe la cinci şi-un sfert am ajuns în gara din Cluj-Napoca. Am decis să nu-l trezesc la ora aia pe omul la care urma să stau şi m-am dus direct spre “La casa” din gară, să beau un ceai, să mănânc ceva. Să treacă timpul într-un mod plăcut.  Mi-era dor de bunătățile din acest loc. Era închis duminica însă.

Am mers în sala de aşteptare unde există o cafenea mai veche, foarte diferită de “La casa”. Jeg, produse de patiserie care arată ca dracu, vânzătoare prăfuite sictirite, de fapt însăşi combinaţia asta jumătate bar jumătate sală de aşteptare face să-ţi treacă pofta de orice. Am întrebat de-un ceai totuşi, a zis doamna că are doar instant, mi-a arătat un borcan transparent cu ceva care arăta ca un ness roz. Am refuzat şi m-am aşezat învins pe-un scaun lângă unul din cei mai normali călători. O tânără cu laptop.

Până la ora opt, când femeia de servici ne-a dat afară din sala de aşteptare întrucât nu putea face curat de noi și eu am m-am mutat la cofetăria “Pralina” din apropierea gării, am văzut următoarele:

- un moş cu pulover peste sacou şi fâș gri jegos plimbându-se sprijinit într-un baston, bând mereu bere Newmarkt la litru, vorbind cu oricine îl băga în seamă;
- un bărbat jegos cu aspect de cioban, trei inele de argint pe degete, care avea atârnată la gât o chestie făcută dintr-un bombeu verde de cizmă de cauciuc prevăzut cu două bretele din piele, scopul acestei însăilări fiind cerşitul m-am gândit, deşi nu-l vedeam cerşind totuși, doar vorbind cu alţi jegoşi care arătau ca el, mi-am imaginat apoi că poate sunt ciobani care veneau de la manifestaţia din Bucureşti; aveam să constat că erau colindători, au trecut prin faţă pe la “Pralina”, i-am văzut prin geam cu nişte accesorii de urat colorate şi murdare, probabil dormeau zilnic în gara, unul dintre ei le-a zis când erau încă în gară că le-a găsit la toţi zece chirie în cartierul Mărăşti, două camere;
- un tip cu obrazul roş-alb de la un psoriazis extrem de agresiv neajutat îmi imaginez nici de stilul lui de viaţă, trăgea cât se poate de firesc după el un troler vișiniu care nu mai avea roţi, s-a aşezat lângă mine, se uita dubios, eram singurul de-acolo care citea o carte, şi-a pus telefonul la încărcat în priza dublă unde-mi încărcam şi eu samsungul; am stat cu ochii pe el;
- televizorul a mers permanent pe Pro TV; am remarcat o emisiune despre sănătate și carne de porc;
- multora le lipseau şireturile de la bocanci; unul dintre aceşti indivizi fără şireturi care putea avea între 25 şi 45 de ani îl tot lua pe moşul cu sacou pe sub pulover la discuţii politice între reprize de moţăit pe calorifer din care se trezea brusc când îşi scăpa capu-n piept, “Noi trebuia să ieşim în stradă, nu ei, trebuia să mergem peste ei!”;
- o babă cu palton roşu și batic s-a aşezat pe scaunul din faţa mea, avea vreo 15 linguri de lemn de vânzare;  a mâncat câteva felii de parizer extrem de puturos cum eu nu cred c-am mai mâncat din facultate, apoi a scos un danone, a ales una din lingurile pe care le vindea şi cu coada ei a mâncat tot iaurtul, a şters lingura bine, a curăţat scaunul de lângă ea care-i servise drept masă, şi-a făcut 7 cruci şi s-a dus către un loc din care avea să se întoarcă tocmai înainte să fie dată afară la ora opt de către femeia de servici; am reîntâlnit-o la “Pralina” voia să-mi vândă şi mie linguri, mi-a zis că-i o femeie sărmană din Oltenia;
- un domn ţigan cu pălărie, palton, pantaloni de stofă, cravată şi pantofi animal print moţăia pe-un calorifer, a venit lângă mine într-un târziu, s-a uitat curios la carte apoi s-a culcat;
- băutura preferată a oamenilor din această sală de aşteptare era Coca-Cola.


Chiar înainte să plec din “Pralina” a trecut un băiat cu fâș verde prin faţa geamului cofetăriei, s-a întors, s-a oprit la geam a borât scurt dar cuprinzător, a plecat spre gară. Nu s-a uitat înăuntru.

vineri, 18 decembrie 2015

Blocaje



… the most striking example of value rigidity I can think of is the old South Indian Monkey Trap, which depends on value rigidity for its effectiveness. The trap consists of a hollowed-out coconut chained to a stake. The coconut has some rice inside which can be grabbed through a small hole. The hole is big enough so that the monkey’s hand can go in, but too small for his fist with rice in it to come out. The monkey reaches in and is suddenly trapped – by nothing more than his own value rigidity. He can’t revalue the rice. He cannot see that freedom without rice is more valuable than capture with it. The villagers are coming to get him and take him away.



miercuri, 16 decembrie 2015

Fuga de gânduri, maratonismul



Cei mai penibili corporatişti nu-s ăia care aleargă cu nişte căcaturi de dimensiunea unui smartphone prinse pe mâini îmbrăcaţi în haine mulate din plastic,  nici ăia care pedalează de zor cu nişte chestii pe cap care-i fac să arate ca nişte spermatozoizi erecţi, ci sunt ăia obsedaţi de maraton, alienaţii care aleargă aleargă aleargă până nu mai ştiu, la propriu, de capul lor.


Persoane interesate