miercuri, 15 iulie 2015

Fie-vă Gărâna uşoară! 2015



Ne-a fost. N-a plouat deloc. Frig suportabil.

Moşu  Florian tot cu bancuri proaste, tot la costum, dar cu pungă Mega Image în loc de Kaufland.

M-am bucurat de terase, soare, păsări, pădure, pârâu. Am văzut o căprioară în cimitir.

M-am spălat o dată în pârâu, în rest cu şerveţele umede.

Mâncarea în perimetrul festivalului e vândută de aceeaşi oameni ca anul trecut, dispuşi exact la fel. Evident e la fel de proastă şi destul de scumpă. Am mâncat cel mai bine la Trei Ape într-un restaurant ceauşist cu vedere superbă spre lac.

În stânga scenei aceeaşi masă rezervată de anul trecut unde nişte bătrânei şi nişte doamne trecute se îmbată pulă şi râd tare cu nesimţire în timpul concertelor, cu acordul organizatorilor bănuiesc, deranjând lumea din apropiere. Măcar anul ăsta au picat cu tot cu masă în timpul bisului Stanley Clarke.

N-am ascultat nimic din line-up în prealabil, nefiind un mare iubitor de jazz, prefer să fiu surprins. Am fost surprins de 4-5 prestaţii. Suficient din punctul meu de vedere.

Buda din interior costă tot un leu, deşi săpunul, apa şi hârtia se termină cam repede. Am preferat să mă piş în pădure, drept urmare am picat din prima seară într-o râpă lovindu-mă cu pieptul de-un brad şi umplându-mă pe mâini şi pe geacă de răşină. Mă doare şi acum o coastă.

Am cunoscut un om special.

În concluzie a fost bine.


luni, 6 iulie 2015

Fear and Loathing in Quignard



Acedia este descrisă de creştini ca un vitium (un păcat mortal). Este neputinţa de a fi atent. Lipsa de interes pentru orice, chiar pentru bine, chiar pentru aproapele, chiar pentru Dumnezeu. Avem de-a face cu o letargie diabolică. Cu fascinaţia sinuciderii. Cu depresia care amplifică în ochii romanilor, deveniţi creştini, trăsăturile acelui taedium, ale complacerii nelimitate în acest flagel interior, faţă de scăderea forţei în nimicirea voinţei, în pierderea oricărei atracţii, culminând în voluptatea unei neplăceri infinite, în ura faţă de viaţă, care se obstinează împotriva creatorului său (nu fascinusul biologic, ci divinitatea teologică).”

(Pascal Quignard – Sexul şi spaima)


marți, 23 iunie 2015

70% Muie Carrefour!



Ăsta din prima imagine ar trebui să fie ceai de sunătoare că aşa scrie mare pe el, nu? Sunătoare, în pula mea! Dar el este ceai de măceşe şi căpşuni într-o proporţie necunoscută, cu sunătoare (30%). Până la urmă n-ar fi o tragedie toată minciuna asta dacă acest căcat ieftin ar avea gust de măceşe sau de căpşuni sau de sunătoare sau de ceva. Însă nu are gust de nimic cunoscut omului, are un gust dubios, arată ca o zeamă tulbure gălbuie, prima asociere ce-mi vine în minte e ceai de OB puţin folosit.




miercuri, 17 iunie 2015

Molima cu spumă



Am făcut cunoştinţă cu Zăganu prin 2013, într-un bar de căcat, la fel ca berea Zăganu. Pentru că berea Zăganu e de căcat, are un gust de căcat, nu mă interesează că e făcută organic şi nu mai ştiu ce băşini de explicaţii bio pe care mi le-a oferit un barman. E o bere rea şi scumpă Zăganu, care s-a infiltrat ca o molimă spurcată peste tot în București. Unde e Zăganu nu prea mai găsești altă bere în afară de o bere "ale" cu nume asiatic la 330ml scumpă și aia ca dracu, probabil vin la pachet.

Ce frumos e la Cluj unde nu exista Zăganu!




vineri, 12 iunie 2015

Casnic


Într-o casă în care locuiesc femei nu apuca borcanele sau alte recipiente de capac!


marți, 12 mai 2015

Trupul spune mai mult



Oricât de bine ar scrie Dan Alexe uneori, moaca aia de satir disperat după pizdă, de unchi pervers, mă face să nu-l pot citi decât cu mari eforturi. Guşa cu fundiţă a Alinei Mungiu-Pippidi la fel. Să nu mai vorbesc de cei mai răi ochi din România, cei ai lui Liiceanu.

vineri, 1 mai 2015

Potlatch



Opusă noţiunii artificiale de troc, forma arhaică a schimbului a fost identificată de Mauss sub denumirea de potlatch*, preluată de la indienii din nord-vestul Americii, care au furnizat tipul cel mai remarcabil. Instituţii analoge potlatch-ului practicat de indieni sau rămăşiţe ale lor, au fost identificate aproape pretutindeni.

Potlatch-ul aşa cum este el practicat de triburile Tlingit, Haida, Ţimşian, Kwakiutl de pe coasta americană de nord-vest, a fost studiat în amănunt încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea (fără a fi, însă, comparat cu formele arhaice de schimb din alte zone). Cele mai puţin avansate dintre aceste populaţii americane practică potlatch-ul cu ocazia schimbărilor ce intervin în statutul persoanelor – iniţieri, căsătorii, funeralii – însă nici în forme mai evoluate el nu poate fi separat de sărbătoare, indiferent dacă ocazionează sărbătoarea cu pricina sau dacă are loc cu prilejul unei sărbători. El exclude orice fel de negociere şi, în general, se constituie din dăruirea unui volum considerabil de obiecte de preţ care sunt oferite în chip ostentativ cu scopul de a umili, de a sfida şi de a obliga pe un rival. Valoarea de schimb a darului rezultă din faptul că donatarul, pentru a şterge umilirea suferită şi a răspunde provocării, este obligat să satisfacă obligaţia, contractată prin acceptarea darului, de a replica ulterior printr-un dar şi mai mare, altfel spus de a rambursa cu dobândă.

Darul, însă, nu este singura formă de potlatch; rivalii pot fi sfidaţi şi provocaţi şi prin distrugeri spectaculoase ale propriei bogăţii. Prin intermediul acestei din urmă forme a sa, potlatch-ul se aproprie de sacrificiul religios, distrugerile fiind oferite, teoretic, unor strămoşi mitici ai donatorului. Până la o dată încă recentă, se întâmpla ca o căpetenie Tlingit să se înfăţişeze dinaintea rivalului său pentru a-şi ucide câţiva sclavi sub privirile lui. Această distrugere era înapoiată la o scadenţă dată prin uciderea unui număr superior de sclavi. Membrii tribului Ciukşi, din nord-estul Siberiei, cunoscători, şi ei, ai unor instituţii analoge potlatch-ului, ucid echipaje întregi de câini de valori considerabile, cu scopul de a sufoca şi de a umili un alt grup uman. În nord-estul american, distrugerile merg până la incendierea de sate şi la spargerea de flotile întregi de canoe. Lingouri de aramă marcate, îndeplinind funcţia de monedă, cărora li se atribuie, uneori, valori fictive echivalente unor averi imense, sunt distruse sau aruncate în mare. Delirul propriu sărbătorii se amestecă în astfel de cazuri cu distrugerile de proprietăţi şi cu darurile acumulate în scopul de a umili şi a strivi.

Camăta, care intervine în mod regulat în aceste operaţiuni sub forma surplusului obligatoriu prilejuit de potlatch-urile de revanşă, a făcut să se poată afirma că împrumutul cu dobândă ar trebui să fie aşezat în locul trocului în istoria originilor schimbului.
....................
*Despre potlatch a se vedea în primul rând Mauss, Essai sur le don, forme archaïque de l'échange în Année sociologique, 1925

(Georges Bataille – Partea blestemată)

Cât despre societatea românească e de ajuns să ne gândim la „am o obligaţie faţă de x”, „când apare Leo şi aruncă cu banii”, darul de nuntă, de botez etc. Societate arhaică, da. Potlatch, da.


Persoane interesate