luni, 14 decembrie 2009

I'll do it my way

Trăiesc cu nostalgia unei viitoare catastrofe, oricât de paradoxal ar suna. Sper să se prăbuşească toate lumile, nu numai lumea mea. Şi iarăşi, oricât de paradoxal ar suna, asta înseamnă că sunt optimistă, asta înseamnă speranţă.

Sunt un om inteligent şi sunt un om leneş. Şi, ca orice leneş inteligent, aştept 2 lucruri: să fiu descoperită şi/sau o catastrofă. Am vise de mărire în timpuri de haos. Să nu se înţeleagă greşit, n-am idealuri politice, de fapt n-am idealuri; nu sunt un fan activ al anarhiei, nu sunt un fan şi, mai ales, nu sunt activă. Activitatea îmi face rău. Cred numai şi numai în legea minimului efort, iar minimul efort este necesar numai şi numai pentru a-mi asigura o perioadă de inactivitate cât mai lungă şi mai sigură.

Cum spuneam, o catastrofă ar rezolva toate aşteptările mele, m-ar împlini, ar permite şi ar desăvârşi devenirea mea.

În astfel de situaţii se redefineşte normalitatea: ar fi normal să cerşeşti dacă majoritatea cerşeşte, să furi dacă majoritatea fură, să nu munceşti dacă majoritatea nu mai are unde munci, să n-ai o casă dacă majoritatea n-ar mai avea. Şi, mai ales, în astfel de situaţii este extrem de uşor să ajungi lider. Trebuie doar să rămâi la limita dintre două normalităţi: cea trecută şi cea tocmai apărută. Să aduci cu tine în noua orânduire „valori” trecute, cum ar fi altruismul, dar numai la nivel declarativ şi extrem de vizibil, fiind extrem de atent la pericolul autocontaminării cu astfel de „valori”.

În principiu, totul se reduce la „a salva”. Pentru asta trebuie sa alegi victime care să te poată ajuta în demersul tău: copii sau femei slabe. Etapa următoare este să formezi un grup sub conducerea ta cu care să continui şi să diversifici salvările. Etapa următoare este să renunţi la a salva tu însuţi (acum ai grupul) şi să începi să te ocupi de chestii organizatorice – faci liste, concepi planuri şi proiecte, îndreptându-te spre zone cu vizibilitate maximă: de la discursuri mobilizatoare pentru mulţimi mici până la televiziuni (deja efortul se diminuează, începem să ne revenim). De-aici nu mai faci nimic, totul lucrează pentru tine. Acum totul vine de la sine.

Anul ăsta speranţele mele au prins contur, odată cu mult anunţata trecere într-o nouă dimensiune în 2012, cu multele cutremure prevăzute, cu experimentul de la Geneva. Şi dacă nu şi nu, dacă natura sau oamenii de ştiinţă lenevesc (şi ei), îmi mai rămâne ceva mai puţin grandios, mai puţin spectaculos, dar mai aproape şi mai iminent (dacă mi se permite exprimarea): ROMÂNIA!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Persoane interesate