luni, 28 decembrie 2009

Olimpiadă, faza pe judeţ, şi alte relatări

Am venit acasă la Beiuş. Pentru Crăciun. După două zile fără nimic interesant, în afară de concertul de adio BZN de la tv, mi-am făcut curaj şi am ieşit şi eu din casă în a 3 - a zi, mobilizat de Nek, Claudia, De Marco şi întristătoarea manea "Singur de sărbători". Cu Mo am ieşit. Să ne plimbăm. Şi ne-am plimbat vreo două ceasuri. Mi-am luat şi aparatul foto. N-am făcut nici o poză, nimic interesant, nimic amuzant. Din parcul de la şcoala normală până la gară. Am mers peste tot. Ne-am pişat în parcul din centru. Oribil oraşul. Luminile imbecile de la toate firmele şi firmuliţele care împânzesc oraşul contrastează puternic cu trotuarele sparte şi mizeria tristă de oraş părăsit, gen Pripiat, care domneşte peste tot. Firme-prenume: librăria Doina, magazinul Yza - bella, cofetăria Alina, pensiunea Maria, magazinul Ovivlad, florăria Alessia. Firme cu rezonanţe căpşunistice, italo-spaniole: El Negro, El Gusto, discoteca Viva (fostul cinematograf, în care acuma se mai află un casino şi incredibila casă de schimb valutar Sferleleu, probabil proprietatea vreunui Sferle), Fortisimo, Tornado. Firme pur şi simplu: Pâine, Mobilă. De la cafeneaua Little Italy, trecând pe lângă veşnica statuie prăfuită a Sfântului Ioan Nepomuc, care mă trimite mereu cu gândul la muci, am ajuns, printr-o logică firească, la un fel de restaurant-sală de mese, numit Omerta. Pe vremuri circula aici o legendă urbană cum că Beiuşul ar fi oraşul cu cele mai multe baruri pe cap de locuitor.


Covorul de mii de gume de mestecat strivite pe trotuar, m-a asigurat că ajunsesem din nou în faţa liceului cimitir. Matematică. Fizică. Olimpiade. Mergeam forţat la olimpiadă. O singură amintire amuzantă am de la olimpiadele la care am fost. De data asta cred că mergeam la fizică. După ce treceam de faza pe oraş, urma faza pe judeţ la Oradea. Ne trezeam dimineaţa devreme, ca să ajungem pe ora nouă în sală. Până la 20 de ani, mi-a fost extrem de rău pe autobuz. "Petrov, faci pizza? Hăhă!" Nici atunci nu s-a întâmplat vreun miracol. Stăteam în faţă lângă şofer, sprijit de bara de urcare în autobuz, mai mult mort decât viu. Aveam şi-un tovarăş lângă mine, din păcate. Fiul unei profesoare, un individ marginalizat de grupurile de copii, genul de copil cu mucii mereu în stand by pe buza superioară şi cu ochelari, care enervează pe toată lumea. În timp ce mă concentram eu să nu vomit, ăsta-mi spunea bancuri de genul "ford izbită-n zid". La Hidişel opream de obicei să ne pişăm în pădure. 30-40 de fete şi băieţi se răspândeau în marginea pădurii. Pe vremea aia eram prea timid să mă piş într-o asemenea densitate de oameni, mai ales că erau şi multe fete. De cele mai multe ori la olimpiadă, grija mea cea mare ajungea să fie să nu mă piş cumva pe mine şi să ies cât mai repede din sală.


Am ajuns în cele din urmă la Oradea. Autobuzul a parcat în spatele Liceului Emanoil Gojdu. Ne-am dus fiecare pe unde eram repartizaţi. Am terminat cât de repede am putut şi m-am dus să caut o budă. Apoi m-am plimbat un pic prin oraş. Am cumpărat o revistă interesantă. Lumea femeilor se numea. Multe lucruri interesante erau în ea despre sex şi BTS - uri, astfel încât, ajuns acasă, m-am şi abonat la ea. Vaginite, candidoze, gonoree, sifilis etc. n-au mai avut secrete pentru mine. După Cutezătorii/Universul copiilor, era a doua revistă la care mă abonam. A treia şi ultima avea să fie Heavy Metal Magazine.


La ora prestabilită, m-am întors la autobuz. Autobuzul era, cum spuneam, în spatele liceului Gojdu. Venind de pe străduţa din faţa liceului, autobuzul nu era vizibil, fiind în stânga, după colţ. În schimb se vedea alt autobuz, aproape identic, tot roşu, parcat mai în dreapta, al celor din Ştei veniţi şi ei tot la olimpiadă. La ora plecării, toţi eram prezenţi, mucosul ochelarist nu era însă nicăieri. Autobuzul celor din Ştei porneşte încet. Deodată, după colţ, apare mucosul alergând. Alergând după celălalt autobuz. Cu ochii în lacrimi: "Nu mă lasaţi aici, vă rog, nu mă lasaţi!". Fugea urlând de se rupeau hainele de pe el. În autobuzul nostru toţi erau pe jos. Io râdeam cu lacrimi. La un moment dat, i se face cuiva milă şi-l strică pe dobitoc, care se opreşte, conştientizează până şi el penibilul, se bucură totuşi, râde tâmp şi-şi reia locul de lângă mine şi bancurile. Atât despre olimpiadă...


Am mers apoi, ca pe vremuri, la farmacia veterinară să le batem în geam peştilor din acvariu. După asta ne-am cărat resemnaţi acasă, minţindu-ne că nu mai venim curând.

4 comentarii:

  1. Daca treci prin zona garii de nord din Bucuresti, sa fii atent la un anume restaurant numit: La Bya.

    Am o poza, daca vrei :))

    RăspundețiȘtergere
  2. Recunoaşte că erau nişte vremuri de pomină al căror farmec nu îl vei mai trăi niciodată.

    RăspundețiȘtergere

Persoane interesate