În garsoniera ta, reloaded

(În urmă cu câţiva ani, pe când Toma Roman Jr. nu-şi defula încă fanteziile sexuale prin ziare sau pe net, am scris şi eu o povestire erotică pe un anumit forum. Se numea “În garsoniera ta” şi era bazată pe fapte reale, care, desigur, nu mi s-au întâmplat mie. O reproduc aci, cu mici modificări.)

Barul era într-un demisol. Fusese cramă pe vremea împuşcatului. Acum era un loc unde se întâlneau oameni care se credeau altfel, rockeri, hip-hoperi şi alte categorii de ciudaţi şi alcoolici. Când era lume multă, se lăsa inevitabil cu dans. Dan venea des cu diferite cunoştinte, iar, când n-avea cu cine, venea singur şi se punea cu cineva la o masă. Plăcerea lui era sa privească parada modei prezentată de diverse personaje: pantaloni evazaţi, pantaloni morcov, basmale, eşarfe, ii, pantaloni mulaţi de piele, fulare colorate, haine de camuflaj, carouri, tenişi, bocanci de toate felurile şi culorile şi să asculte conversaţiile comesenilor. Venea şi pentru dans.

După două beri şi 200 ml de votcă se simţea foarte bine, era suficient de încălzit să danseze şi se îndreptă spre ringul de dans, unde lumea începuse să se destrăbăleze. Începu şi el să danseze şi, după alte două beri, deja dansa cu ochii închişi şi cu un zâmbet mulţumit pe faţă, de parcă zâmbea în somn. Urca frânghii imaginare, mima scărpinări sub braţ şi în zona genitală, făcea plecăciuni. Se clătina tot mai tare, lumea îl împingea din toate părţile, auzea departe râsete, urlete, chicoteli, deschidea tot mai rar ochii, patruns de beţia dublă a alcoolului şi a dansului.

La un moment dat se simţi smucit de-o mână şi se trezi dansând cu o tipă. N-o vedea prea bine, făcu totuşi un efort, se şterse la ochi: avea părul lung negru , pantaloni de catifea bleumarine evazaţi, cercei lungi , mărgele … O hipioată, ce beton, hihihi, poate o să pedepsesc o hippioată! Când o să te călăresc, o să mă ţin de coama ta. În timpul ăsta fata era cu limba înfiptă adânc în gura lui, într-un sărut foarte ud . Avea saliva multă. Nu auzea ce zice decât foarte, foarte greu… îl intreba dacă e singur. Da, era singur. Oare aş putea să-i dau o muie în buda aia jegoasă? N-ar fi rău să fie bine! Să dau o muie întregului neam hipiot din toate timpurile. If you’re going to San Francisco…, hihihi. Se lăsă un pic pe spate şi se lipi strâns de ea ţinând-o de fese. E bine , chestia asta mă trezeşte. Tan tan tanananana! Whisky in the jar - beton! Mă ustură buzele deja, da’ multă saliva am produs amândoi, cât o fi ceasul, n-ar fi timpul să evolueze un pic chestia? Ori ne futem, ori ne cărăm. M-am săturat să mă usture doar gura.
“Hai să plecăm!”
“Unde?”
“La mine acasă”, zise fata, “am bere, am niste păstrăvi, mâncăm ceva, vedem noi!”

Acasăăăăăăăăă…Beton , mergem la ea acasă, are păstrăvi, deci are bani de Durex. Hai să-ţi luăm lucrurile, dragă! Ohohohoh ce tolbă drăguţă, maro cu y întors într-un cerc, ai tu. Mercedes folk. Da, şi poşeta aia de lână sau ce dracu e, care-ţi atârnă mai jos un pic de fund. Aiiiiiiii motoare, motoare….. fain posterior, doamne ajută! Fata a plătit taxiul, se dădură jos. Văzu un câine , se duse repede la el, îl mângâie, intră în magazinul de la parterul blocului şi îi luă două sute de parizer. Ce bună eşti tu…de pulă! Urcară scara într-o spirală de mozoale. Avea o garsoniera închiriată. Hahaha! Porumb uscat şi tot felul de păstăi maronii pe pereti…. Ăsta cine pula mea o fi, Jim Morrison sau Che? Nu vedea prea bine, nici nu conta, cuvertura de pe pat era verde. “E cea mai odihnitoare culoare, am citit io în…. că are lungimea de undă…” Dragă, te cred pe cuvânt. Hai să mâncăm ceva! Păstrăvii probabil erau buni, dar nu le simţea gustul. “Bei o bere?” Beau şi două! “Esti beat?” Râdea de el. “Poţi sta într-un picior?” Pot şi-n două, iubito! “Mă duc să fac un duş !”. Nu mai avu răbdare şi intră şi el în baie după câteva minute. Era mică baia, n-avea cadă, doar duş şi fata stătea în picioare. Ce-i drept e frumoasă! Ţâţele nu erau mari, da’ important era că nu erau lăsate , poate nu era aşa uzată, ori era genul care ţine la tăvăleală. Oricum nu se dădea în vânt după dirijabile. Se dezbrăcă şi el, cu grijă să nu alunece pe gresia udă. Ea zâmbi, ieşi de sub duş, îi luă pula în mână, începu să-l mângâie ca pe caţelul ăla din faţa blocului, probabil iubea tot universul în aceeaşi măsură. Muia mult aşteptată se întampla chiar sub ochii lui la jumătate de metru mai jos. I-o sugea uitându-se din când în când în ochii lui. Sugea încet după care îsi plimba limba pe pula lui în sus şi-n jos. Nu-mi place să mă muşti de cap! Încetă cu muşcatul. O prinse de urechi cu ambele mâini şi o înfigea violent în pulă. Cho cho cho! Nu te-neca, că e bine! Papă tot! Ea înghiţi şi se sterse la gură. Îi dădu o limbă lipicioasă. Doamne, ce frumoasă e, realiză Dan. O luă în braţe şi o aşeză pe cuvetura de lână. Era rasă de tot . Super mişto! Îi băgă două degete în pizdă, era udă bine, nu era nevoie să se obosească prea mult cu preludiul.

“Ştii... nu pot acolo… Sunt virgină şi aşa vreau să fiu până la marea iubire… mama mea…” O auzea greu, dar ultimele cuvinte îl pocnira în ambele capete. Ce mă? “Nu te supăra , da’ dacă vrei poţi să mă ai anal. “ Să te am anal?! Doamne, ce-am facut? A dat norocul peste mine brusc? Dacă vrei, e bine şi-aşa… Fata se duse şi luă din dulăpiorul din baie un lubrifiant , i-l puse în mână şi se puse în patru labe, sprijinindu-se cu coatele de cuvertura moale. Dan luă alifia, o pregăti bine, după care işi introduse pula în găurica rozalie. Hahaha , pe la spate , pe la spate…., if you’re going to San Francisco be sure to wear some flowers…. Nu e rău deloc, i-o trăgea fără grabă, cu degetul mare de la dreapta lucrând mai repede un pic decât pula în pizda umezită. Era foarte beat , termină greu. Cred că i-a plăcut şi ei după cum îi strălucesc ochii. Se lăsă pe spate, văzu ca avea un pic de rahat pe pulă. Ehh , noi să fim sănătoşi, zâmbi şi întinse mâna după sticla de bere pe care i-o aduse fata de la frigider. Băura jumate de bere fiecare, îi veni să meargă la budă. Se aşeză pe colac, era tot mai ameţit, mirosu îl izbi şi-i veni să vomite. Dădu drumul păstrăvilor pe rând, gândindu-se dacă n-ar fi mai bine să-i vomite în budă, poate şi-ar reveni şi-ar începe să înoate…. Scuipă din saliva amară amestecată cu voma, îşi suflă nasul, băgă arătătorul de la dreapta în fund, apoi caligrafie cu maro pe faianţa albă: “make love not war!”. Adormi mulţumit cu pantalonii în vine şi cu capul pe genunchi.

De Crăciun, fii mai bun se întoarce

Îmi fac multe dintre cumpărături la Mega Image. Deci eu şi cu Mega suntem cunoştinţe vechi, ne cunoaştem foarte bine, avem o relaţie predictibilă. Din acest motiv, ca s-o scurtez, ştiu foarte bine care-s produsele cu etichetă dublă. Ador cum lucrurile rămân neschimbate de ambele părţi, cum - ştiindu-se chestia cu etichetele - nimeni nu face nimic, cum în murmurul uniform al magazinului se aud periodic accentele isterice ale uşii inteligente.

De Crăciun, am zis să ieşim din relaţia asta monotonă, eu şi Mega. Cu ocazia cumpărăturilor de iarnă, am îmbinat utilul cu plăcutul, adică băutura cu distracţia. Întru aplicarea planului, a trebuit să fac unele sacrificii şi să încarc coşul şi cu alte produse. La casă am avut grijă să plasez sticlele cu etichetă dublă cât mai la fundul sacoşelor. Inevitabil, când să părăsesc magazinul, uşa rage isteric. Adjuvanţii uşii, nişte domni foarte politicoşi, mă întorc din drum.

Urmează distracţia! Eu ma prefac nervoasă şi grăbită, în timp ce oamenii uşii îmi verifică bonul. Toate produsele mele aşezate cu atâta grijă (unele perisabile, domnule!) sunt scoase şi verificate. Totul a mers mai bine decât mă aşteptam: nu numai sticlele erau cu problemă, a mai fost şi un pachet de cafea. La a treia sacoşă încep să-mi aplic planul: "nervii" ating cote maxime - "mereu se întâmplă aşa", "dacă ştiţi de etichete, de ce nu verificaţi la raft, ca să nu mai opriţi oamenii la uşă", "nu sut angajată aici, nu mă plăteşte nimeni să vă ţin companie aici o oră" etc etc. Lumea se uita din ce în ce mai atentă la noi, dar şi la produsele din coş. Ăia-şi cereau scuze, lucru care se pare că m-a inflamat şi mai tare - "cum domle, omori omu' şi-apoi îţi ceri scuze?!", "incredibil!". Şi cum înţelepciunea populară e întotdeauna un argument de necontestat, am aplicat faza cu "cel mai inteligent cedează" şi-am declarat: "ştiţi ceva, rămâneţi dvs cu sărbătorile mele fericite, rămân eu cu masa goală de crăciun, eu plec, numai bine!". Stupoare! Vine cineva după mine, îşi cere scuze mult mai convingător, invitându-ma nu numai să-mi iau bunătăţile înapoi, dar să-mi şi aleg orice produs vreau din magazin din partea lor. M-am lăsat convinsă în urma unor proteste murmurate şi-am ales o sticlă de gin.

Doamne, Maica Domnului!

În cele din urmă ajung la poliţie, la evidenţa populaţiei. Am depus actele pentru noul buletin. Apoi, doamna care îmi preluase actele mi-a spus să mă pregătesc pentru poză. M-am aşezat pe-un scaun în faţa unui obiectiv de aparat foto montat pe un suport fix. "Spatele lipit de spătar, vă rog!", "Bărbia mai sus!", "Uitaţi-vă un pic mai spre dreapta!". Îndemnurile ei erau însă zadarnice, deoarece eu vedeam doar un singur lucru şi-mi stăpâneam extrem de greu râsul. Deasupra obiectivului aparatului foto era o iconiţă cu Fecioara Maria. Probabil un fel de "say cheese!" local, care pe atei îi face să zâmbească răutăcios, iar pe credincioşi să zâmbească evlavios.

Olimpiadă, faza pe judeţ, şi alte relatări

Am venit acasă la Beiuş. Pentru Crăciun. După două zile fără nimic interesant, în afară de concertul de adio BZN de la tv, mi-am făcut curaj şi am ieşit şi eu din casă în a 3 - a zi, mobilizat de Nek, Claudia, De Marco şi întristătoarea manea "Singur de sărbători". Cu Mo am ieşit. Să ne plimbăm. Şi ne-am plimbat vreo două ceasuri. Mi-am luat şi aparatul foto. N-am făcut nici o poză, nimic interesant, nimic amuzant. Din parcul de la şcoala normală până la gară. Am mers peste tot. Ne-am pişat în parcul din centru. Oribil oraşul. Luminile imbecile de la toate firmele şi firmuliţele care împânzesc oraşul contrastează puternic cu trotuarele sparte şi mizeria tristă de oraş părăsit, gen Pripiat, care domneşte peste tot. Firme-prenume: librăria Doina, magazinul Yza - bella, cofetăria Alina, pensiunea Maria, magazinul Ovivlad, florăria Alessia. Firme cu rezonanţe căpşunistice, italo-spaniole: El Negro, El Gusto, discoteca Viva (fostul cinematograf, în care acuma se mai află un casino şi incredibila casă de schimb valutar Sferleleu, probabil proprietatea vreunui Sferle), Fortisimo, Tornado. Firme pur şi simplu: Pâine, Mobilă. De la cafeneaua Little Italy, trecând pe lângă veşnica statuie prăfuită a Sfântului Ioan Nepomuc, care mă trimite mereu cu gândul la muci, am ajuns, printr-o logică firească, la un fel de restaurant-sală de mese, numit Omerta. Pe vremuri circula aici o legendă urbană cum că Beiuşul ar fi oraşul cu cele mai multe baruri pe cap de locuitor.

Covorul de mii de gume de mestecat strivite pe trotuar, m-a asigurat că ajunsesem din nou în faţa liceului cimitir. Matematică. Fizică. Olimpiade. Mergeam forţat la olimpiadă. O singură amintire amuzantă am de la olimpiadele la care am fost. De data asta cred că mergeam la fizică. După ce treceam de faza pe oraş, urma faza pe judeţ la Oradea. Ne trezeam dimineaţa devreme, ca să ajungem pe ora nouă în sală. Până la 20 de ani, mi-a fost extrem de rău pe autobuz. "Petrov, faci pizza? Hăhă!" Nici atunci nu s-a întâmplat vreun miracol. Stăteam în faţă lângă şofer, sprijit de bara de urcare în autobuz, mai mult mort decât viu. Aveam şi-un tovarăş lângă mine, din păcate. Fiul unei profesoare, un individ marginalizat de grupurile de copii, genul de copil cu mucii mereu în stand by pe buza superioară şi cu ochelari, care enervează pe toată lumea. În timp ce mă concentram eu să nu vomit, ăsta-mi spunea bancuri de genul "ford izbită-n zid". La Hidişel opream de obicei să ne pişăm în pădure. 30-40 de fete şi băieţi se răspândeau în marginea pădurii. Pe vremea aia eram prea timid să mă piş într-o asemenea densitate de oameni, mai ales că erau şi multe fete. De cele mai multe ori la olimpiadă, grija mea cea mare ajungea să fie să nu mă piş cumva pe mine şi să ies cât mai repede din sală.

Am ajuns în cele din urmă la Oradea. Autobuzul a parcat în spatele Liceului Emanoil Gojdu. Ne-am dus fiecare pe unde eram repartizaţi. Am terminat cât de repede am putut şi m-am dus să caut o budă. Apoi m-am plimbat un pic prin oraş. Am cumpărat o revistă interesantă. Lumea femeilor se numea. Multe lucruri interesante erau în ea despre sex şi BTS - uri, astfel încât, ajuns acasă, m-am şi abonat la ea. Vaginite, candidoze, gonoree, sifilis etc. n-au mai avut secrete pentru mine. După Cutezătorii/Universul copiilor, era a doua revistă la care mă abonam. A treia şi ultima avea să fie Heavy Metal Magazine.

La ora prestabilită, m-am întors la autobuz. Autobuzul era, cum spuneam, în spatele liceului Gojdu. Venind de pe străduţa din faţa liceului, autobuzul nu era vizibil, fiind în stânga, după colţ. În schimb se vedea alt autobuz, aproape identic, tot roşu, parcat mai în dreapta, al celor din Ştei veniţi şi ei tot la olimpiadă. La ora plecării, toţi eram prezenţi, mucosul ochelarist nu era însă nicăieri. Autobuzul celor din Ştei porneşte încet. Deodată, după colţ, apare mucosul alergând. Alergând după celălalt autobuz. Cu ochii în lacrimi: "Nu mă lasaţi aici, vă rog, nu mă lasaţi!". Fugea urlând de se rupeau hainele de pe el. În autobuzul nostru toţi erau pe jos. Io râdeam cu lacrimi. La un moment dat, i se face cuiva milă şi-l strică pe dobitoc, care se opreşte, conştientizează până şi el penibilul, se bucură totuşi, râde tâmp şi-şi reia locul de lângă mine şi bancurile. Atât despre olimpiadă...

Am mers apoi, ca pe vremuri, la farmacia veterinară să le batem în geam peştilor din acvariu. După asta ne-am cărat resemnaţi acasă, minţindu-ne că nu mai venim curând.

Crăciunul - de Alfred Hitchcock

Îmi propusesem să nu scriu aci despre aşa ceva, însă Crăciunul ăsta nu putea trece nepovestit.

Anul ăsta am dezvoltat o nouă teorie: Moş Crăciun pedepseşte în două feluri. Felu' unu e când nu-ţi aduce nimic. Felu' doi e când ţi-aduce mai mult decât ai putea duce. N-am experimentat niciodată felu' unu, însă am experimentat din plin anul ăsta felu' doi.

Şi ca totul să fie mai dramatic, am avut parte de un început nesperat, cam cu o săptămână înainte de Crăciun, când am primit 2 sticle de rom de la mama lor din Cuba. Frumos, stilat, promiţător şi, aş spune chiar, suficient pentru un Crăciun decent, din care să înţeleg ceva cu mintea limpede. Dacă era Crăciunul în ziua aia, totul ar fi fost perfect. Am zis să pun băutura la păstrare întru savurarea ei de sfântul sfârşit de an (omu' când e mulţumit îşi poate permite să gândească pentru viitor). În ziua aia m-am mulţumit cu Biborţeni. Dar Moşu avea alte planuri, sticlele nu erau de la el, erau doar de la o foarte bună prietenă...

A doua zi, cum îmi intrasem deja în ritm şi ma obişnuisem cu fusul orar de vacanţă, mă bucuram de prima cafea pe la ora 1 jumate, fără niciun plan şi niciun scop, fără voinţă sau vreo dorinţă. Pur şi simplu stăteam, suspendată aşa într-o zi care n-ar trebui numerotată în calendar. Nu ştiu cât am fost eu astfel fericită, da' la un moment dat sună telefonul. Era Moşu, care a intrat cu bormaşina in zenu' meu. Îmi spunea c-o voce agitată că are un brad şi-l va folosi.

- Nu-mi trebuie, am luat deja câteva crengi. Mai mult decât suficient, zic eu politicos.

- Nu nu! Ţi-l aduc! Nici nu mă gândesc să mă refuzi! zice Moşu cu vocea gâtuită a celui care e pe cale să facă o surpriză plăcută. Are 3 metri!

- Cât mă???? Păi apartamentu' ăsta are 2 metri şi ceva!! Ce plm să fac cu monstru-n casă? Îl pun în diagonală?

- Păi acuma l-am luat... zice Moşu c-o voce din ce în ce mai mică. Ce să fac acuma, că n-am ştiut... Îl aduc şi-l pun eu cumva.

- NU!!! Oricum n-am unde-l pune. Lasă-l şi tu undeva, aruncă-l într-o curte, vinde-l, dă-l moca, scapă dracu de el.

- Nu pot. Şi nu mă ia niciun taxi. Iau metroul şi ţi-l aduc.

Incredibil. Intrasem în panică. În disperarea mea, păstrând totuşi o urmă de bunătate în spiritul Crăciunului, gasesc soluţia salvatoare. Şi pentru mine şi pentru Moşu. Îmi iau ţinuta de război (pantalonii de camuflaj şi bocancii) şi-un rucsac în care îndes un topor, un ciocan, o foarfecă şi-o pânză de bonfaier şi plec să-l aştept pe Moş la metrou. Apare el dezamăgit, iar eu nu pierd timpul şi-i spun planul. Deci, am târât bradul cât mai adânc în Parcul IOR, unde am folosit doar toporul şi pânza de bonfaier să-i tăiem moţul pe care l-am şi dus acasă, nu înainte de a integra în peisajul IOR restul de brad.

Epuizată de asemenea incident, dar mulţumită c-am salvat (încă o dată) situaţia, m-am reintrodus în zen cu juma' de sticlă de rom.

A treia zi, mă trezesc tot pe la prânz. Acelaşi ritual, cu o mică nuanţă: cafeaua nu era simplă, ci cu oleacă de rom. Bună prima cafea, da' ştiam reţeta, aşa că am mai făcut încă vreo 2. Apoi se făcuse deja spre seară şi-am zis că nu mai e prea devreme să beau un rom. Rememorând cele întâmplate cu o zi în urmă, cu scopul de a trage învăţăminte, se duse şi jumătatea optimistă a sticlei de rom. Acum totul era trist, aşa că m-am culcat.

A patra zi m-am trezit c-un presentiment. Aşa că atunci când a sunat telefonul şi-am auzit vocea Moşului n-am fost surprinsă.

- Juma' de porc. Vin cu el. Pa.

Doamne maica domnului!!!!!!!!!! Asta nu poate rămâne aşa. Dau bip. Sună Moşu:

- Nu-l aduce te rog, te rog din tot sufletul. Ştii că nu mănânc porc! Te rog, nu!

- Hai că am greutate, ajung în juma' de oră. Pa.

Dau bip. Sună Moşu:

- Nu-ţi dau drumu' la uşă, să fie clar!

- L-aduc! Pa.

Îl sun pe Moşu:

- Te urăsc! Eşti mai animal decât ăla pe care-l aduci!

- Bine. Pa.

Până a ajuns Moşu, am desfăcut a doua sticlă de rom şi-am băut direct din ea. Apoi a ajuns şi el, fără suflare aproape, cu ochii ieşiţi din orbite. Scoate jumătatea de monstru din sac şi-o pune pe masă. Eu stăteam pe un scaun în faţa mesei, el se trânteşte pe celălalt scaun din faţa mesei. Eu boceam şi beam, el se uita descumpănit la mine şi bea tot din sticla mea. Ne-am făcut muci eu cu Moşu, acolo lângă arătarea care se uita la noi cu singurul ochi din jumatea de cap şi rânjea cu dinţii de la singura falcă. O copită depăşea masa, lucru care ni s-a părut nouă, spre final, un semn de amiciţie şi-am dat noroc cu ea.

A cincea zi am dat porcu' de pomană prin vecini. Am primit cozonac la schimb. Bun. Toate păreau că intră-n normal. Fals! Aşteptam nerăbdătoare comanda de la un magazin online. Care comandă ajunge într-un final. O iau, plătesc, mulţumesc, sărbători fericite, haide pa că vreau să ma bucur şi eu în linişte. Desfac, găsesc o sticlă de vin CA-DO! Desfac şi celălalt pachet, muie CA-DO! Au încurcat comanda, aveam un căcat în loc de un diamant. M-am certat, n-am rezolvat. Am băut sticla CA-DO.

Am mai fost la supermarket că aveam de toate, numa' băutură nu mai era.

Asta mi-a făcut Moşu anul ăsta. La anu' sper să experimentez felu' unu de care aminteam la început.

Poetei Leonida Lari

Dragă Poetesă,

Vă scriu aceste rânduri cu emoţie. Întotdeauna v-am admirat, în ciuda malformaţiei cu care v-aţi născut - acea excrescenţă circulară delimitând într-un mod atât de straniu părul de restul capului şi care, printr-un exerciţiu de imaginaţie, poate trece drept o cordeluţă uitată cumva acolo de prin anii '60 - '70.

Întotdeauna v-am considerat o apariţie şi, vă fac o mărturisire, dacă nu aţi fi fost atât de dedicată altor activităţi, v-aş fi găsit perfectă într-un cuplu cu Dl. Marian Nistor (în Savoi sau nu). Dar, vedeţi, şi dumneavoastră visaţi la cupluri imposibile...

Întotdeauna v-am admirat rimele, şi, odată cu dumneavostră, am descoperit poezia naivă. Ceva atât de simplu şi copilăresc e absolut dezarmant. La fel şi gândul că poeziile câtorva milioane de oameni care au scris în copilărie ar fi avut succes dacă ar fi ştiut că aşa ceva poate fi publicat. Dar, vedeţi, nici dumnevoastră nu prea ştiţi ce se poate şi ce nu...

Întotdeauna v-am considerat un politician cu atitudine. Luptaţi ca o leoaică, doamnă Leonida, pentru idealurile dumneavoastră. Oriunde aţi fi, nu uitaţi să luptaţi. Din PNŢCD, din PRM, din Bacău, de la Bucureşti aţi făcut totul pentru un scaun, o pâine şi-un cuţit. Dar, vedeţi, facând asta aţi cam încurcat borcanele...

Cum spuneam, doamnă Leonida din Bursuceni, eu vă admir şi nu vă judec. Cine-s eu s-o fac? Eminescu să vă judece!

20 de ani de la moartea lui Nicolae Ceauşescu

"Istoria cea nouă, din care am cules câteva din povestirile cuprinse în această a treia parte a Povestirilor istorice pentru copii şi şcolari - şoimi ai patriei şi pionieri, se desfăşoară sub ochii noştri. Este vorba deci despre fapte, evenimente, oameni, eroi ai luptei pentru dreptate şi libertate, despre oamenii care au trăit şi au muncit în ultimii cincizeci - şaizeci de ani.

Este o vreme în care s-au petrecut aşa de multe şi de felurite fapte mari, însemnate, eroice, încât mi-a fost foarte greu să aleg. Am povestit doar câte ceva din acelea pe care le-am crezut mai pe înţelesul vostru, mai pilduitoare.

Când vă veţi face mai mărişori, de bună seamă că veţi afla mai multe. De pildă, cum poporul nostru a luptat împotriva fasciştilor, cum am biruit greutăţile războiului din 1941-1945 şi foametea din 1946-1947. Sau cum am construit marile uzine şi marile hidrocentrale. Cum am cooperativizat agricultura şi am început să lucrăm pământul cu maşinile: tractoare, semănători, combine. Cum am construit peste munţi, până la 2000 m înălţime, şoseaua numită Transfăgărăşanul. Sau cum am săpat Canalul Dunăre - Marea Neagră şi cum am înălţat sute de mii de blocuri, în zeci şi zeci de oraşe noi. Cum am construit grădiniţe şi şcoli în fiecare sat şi multe, multe case de odihnă şi uzine, la munte şi pe ţărmul mării, să aibă unde învăţa, unde munci şi unde se odihni toţi copiii şi toţi locuitorii României.

La toate acestea, pentru înfăptuirea lor, aşa măreţe şi strălucitoare cum le vedeţi, au muncit milioane şi milioane de oameni, printre care se numără bunicii, părinţii şi chiar fraţii voştri mai mari. Dacă ştiţi acest lucru, dacă-l înţelegeţi bine, şi voi veţi respecta şi iubi tot ce au construit înaintaşii şi veţi fi foarte dornici şi mândri să-i urmaţi şi să-i întreceţi.

Însuşindu-vă, încă de pe acum, această învăţătură, îmbinată cu o fierbinte dragoste de ţară, când veţi fi mari veţi izbândi să-i întreceţi. Şi veţi ajunge să faceţi România încă mai bogată, mai mândră, mai strălucitoare între ţările lumii şi mai iubită şi mai respectată de toate popoarele.

Spre acest ţel ne călăuzeşte Partidul Comunist Român, în frunte cu tovarăşul Nicolae Ceauşescu, preşedintele ţării noastre, Republica Socialistă România. Şi voi toţi creşteţi ocrotiţi şi privegheaţi de dragostea lui. Nu vă cere decât să creşteţi mari, voinici, frumoşi, muncitori, serioşi, dârji, îndrăzneţi şi iubitori de ţară şi popor."

(Dumitru Almaş, Povestiri istorice pentru copii şi şcolari - şoimi ai patriei şi pionieri, partea a 3 - a, Lămurire la această parte a 3 - a, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1984)



" Partidul, Ceauşescu, România

Trăim aceste fericite zile
Înscrise-n viaţa-ntregului popor
Precum istoria înscrie-n file
Cu litere de aur mersul lor

Sînt zilele ce-n inimă aşteaptă
Şi care mărturii de timp rămîn,
Căci ne conduce-o forţă înţeleaptă,
Partidul nostru Comunist Român.

Şi-n fruntea lui cea limpede veghează
Un înţelept şi ne-nfricat bărbat,
Inimă tînără şi minte trează,
În care ţara-ntreagă s-a-ntrupat.

E Omul - Ceauşescu Nicolae -
Iubit ca steagul nostru tricolor,
Ca steagul roşu, limpede văpaie,
În zborul liber către viitor."

(Alexandru Andriţoiu, Almanah Magazin, 1988)

De Crăciun, fii mai bun...

Criza scoate ce-i mai rău din om. În fiecare dimineaţă trec pe lângă pizzeria New Croco. Aceasta are geamuri la stradă, nişte geamuri mari prin care se vede totul înăuntru. Noua mea plăcere e următoarea. Când trec prin faţa geamurilor, mă uit insistent la câte unu' care mănâncă înăuntru până stabilesc un contact vizual. Apoi, tot uitându-mă la el, trag o flegmă cu năduf. Reacţia e de senzaţie. Bogaţii dracului!

Ejacularea precoce

Întotdeauna am fost preocupat de sex. Mereu am vrut să învăţ cât mai multe despre sex. Să ştiu totul despre sex! De aceea, când, împreună cu Jurnalul Naţional, a apărut cartea “Tot ce ai vrut să ştii despre sex, dar ţi-a fost teamă să întrebi” de domnul doctor David Reuben, imediat am cumpărat-o. Scrisă într-un stil extrem de americănos, adică accesibil pentru oricine, cartea conţine multe lucruri interesante legate de sex. Spre exemplificare, am selectat pentru dumneavoastră soluţia domnului Reuben pentru ejacularea precoce, un subiect sensibil, care le interesează pe femei ( doar 32% dintre femei ajung la orgasm în timpul fiecărui act sexual):


“La următorul act sexual, dacă sunteţi preocupaţi de ejacularea prematură, repetaţi încet în gând aceste cuvinte, accentuat şi convingător. Ideea se bazează pe o formulă psihanalitică foarte eficientă, care a ajutat mulţi oameni. Dacă vi se pare ciudat, nu vă faceţi griji. Consideraţi-o o formulă magică şi lăsaţi-o să lucreze în favoarea dumneavoastră. Este eficientă în 70% din situaţii şi nu vă interesează decât să funcţioneze.

Spuneţi-vă asta:

Nu-mi voi vărsa laptele! Nu vreau să-mi vărs laptele! Nu am să-mi vărs laptele!”

Aştept feedback!

Leni Riefenstahl

Am văzut zilele astea Triumph des Willens (1934) de Leni Riefenstahl. Un film excepţional de propagandă nazistă, foarte controversat. Apoi am citit despre Leni asta. Interesant personaj. Numită regizoarea lui Hitler, considerată de mulţi cea mai importantă femeie din cinematografia secolului 20, a făcut ultimul film la 100 de ani. La 90 de ani făcea scufundări în ocean. M-a distrat că s-a căsătorit la 101 ani. La câteva săptămani după, a şi a murit. Nu e sănătoasa căsătoria asta.

Cu drag, despre copii 2

Un cititor ne-a trimis poza următoare pentru a ilustra postarea lui Milf Cu drag, despre copii. Multumim! Comentariile sunt de prisos.

Domnului Pavel Stratan, folkistul culturist

Dragă Pavel,

Te-am văzut duminică la Cronica Cârcotaşilor. Erai cu Mini Me-ul tău Cleopatra. Un copil deosebit. Te-am admirat întotdeauna pentru că tu, deşi cânţi despre băutură şi iarbă („eu beu...”, „calul paşte iarba, noi o s-o fumăm...” etc.), eşti singurul folkist care nu bea şi nu fumează, ba, mai mult, merge la sală. Tu eşti folkistul culturist. Nu e o ipocrizie să cânţi despre lucruri pe care nu le faci, până şi John Lennon o făcea, după cum îi mărturisea unui fan de care nu mai putea scăpa. Asta înseamnă artă.

Un lucru nu am înteles niciodată însă. De ce, fiind unul din artiştii cu cele mai mari încasări, sănătos tun, c-un copil pornit vrând-nevrând pe calea succesului, eşti mereu aşa băţos? De ce afişezi permanent grimasa aia cretină, moaca aia crispată, încordată, încrâncenată de constipat cronic sau halterofil?

De ce ne sperii cu figura aia ameninţătoare de rachet?

Crăciun fericit!

Petrov

Ultima speranţă

S-a lucrat la distrugerea mea încă de când eram atâtica. Cred că din cauză c-am avut serviciu încă de la câteva luni. 8 ore pe zi la creşă până la 3 ani, 8 ore pe zi la cămin până la 7 ani, apoi juma' de normă la şcoală şi tot aşa.

Creşa:

Greutăţile specifice - lupta mută pentru supravieţuirea pe oliţă atât cu clorul, precum şi cu unii fani co-oliţari (e greu să fii femeie şi, mai mult, divă de creşă! Bărbaţii la vârste fragede iubesc necontrolat, cu muşcături, ciupituri, strâns de gât etc) şi fantezia educatoarelor care ne puneau în sacoşe şi ne cărau aşa la coadă la Gaură (ăsta era un pătrat decupat într-un perete, din spatele căruia o tovarăşă vindea de la pui la măsline) - m-au înrăit.

Căminul:

Mi-a părut raiul pe lângă ce povesteam mai sus. De aceea am acceptat încrezătoare noul meu job, fără tăvăleli şi lacrimi, ba chiar privind cu mânie muncitorească pe chiaburii care trăiseră în puf până atunci cu 2 perechi de bunici. Era însă numai propagandă, nu eram în rai, dimpotrivă, mai coborâsem un cerc în infern.

Aici am experimentat următoarele:

- pastiluţa de la prânz (cine nu voia să doarmă primea un picior de scaun la fund, operaţiune care se repeta de fiecare dată când deschideai ochii şi tovarăşele te prindeau);

- panica în cazurile în care ai dat prânzul pe tine (că te dezbrăcau şi trebuia să-ţi continui activităţile în ştrampi) sau în cazurile în care luai o pătură de altă culoare decât cea atribuită ţie încă din grupa mică;

- hepatita, oreionul, vărsatul, enterocolita, păduchii;

- dragostea din nou (şi o cerere în căsătorie), precum şi dezamăgirea (când ursul - logodnicul meu - din sceneta în care eu eram vulpea, a uitat textul. Atunci am realizat că eram mai deşteaptă decât el şi l-am părăsit);

- conflictul cu reprezentantul legii în căminul nostru, adică fiul miliţianului, care aproape m-a convins să mă sinucid ca să scap părinţii de puşcărie... Prinsesem degetul Luminiţei în uşa de la baie, deget care cu siguranţă urma să pice, şi odată cu el şi maţele victimei, iar părinţii ei nu mai aveau alţi copii ca să uite de Luminiţa! Ca urmare, ai mei ar fi ajuns la pârnaie, iar eu la casa de copii.

Toate astea m-au înrăit şi mai mult.

Şcoala:

În etapa asta eram deja sceptică, mai ales că şcoala era la 2 paşi de cămin. Cum începusem să mă obişnuiesc, încă un cerc în jos... N-am avut mult de aşteptat, am văzut totul din prima zi: tovarăşa B!!! Aşa ne-a impresionat, că până şi în liceu ne feream de ea pe stradă. Ea ne-a învăţat despre igienă: când mirosea urât în clasă ne controla la chiloţi, dacă avea careva gulerul murdar începea să-şi bage pula în mama respectivului etc.

Am trecut de asta şi mai înrăită... Şi de toate cercurile ulterior...

De-aia zic, sunt un om rău, suspicios, frustrat! Anu' ăsta e special totuşi, fiind primul an în care am decis că job-urile mă distrug şi-am renunţat la ele. Acuma sper la o urcare rapidă fără să-mi dea borşu' pe nas...

Generaţia 2000 de lei vechi

Pornind de la o culegere de texte îngrijită de Sorin Antohi, pentru care am un mare respect, chiar dacă am aflat c-a turnat la secu, am ajuns într-o zi la revista Cuvântul. Neavând vreme s-o citesc on line atunci, am printat-o şi-am aruncat-o-n rucsac. La următoarea călătorie cu trenul mi-am adus aminte de ea. Şi am citit-o pe toată, ceea ce nu se va mai repeta. A fost ca şi când asculţi un album până la final doar ca să fii sigur că n-ai pierdut nimic şi că-l poţi arunca liniştit în recycle bin.

Despre ce era revista, care din păcate n-avea poze decât pe prima pagină? Despre tot felul, dar era şi despre Generaţia 2000 sau Douămiistă. Nu ştiusem că există această generaţie remarcabilă în literatura noastră până atunci.

O poiată, Miruna Vlada, ne relata, într-un idiolect specific adolescenţilor de pe messenger sau hi5, despre o întâlnire minunată a acestei generaţii nu mai reţin unde. Un foc încrucişat de pupincurisme, o transpiraţie dulce de grasă nesatisfăcută, mi-a adunat voma în block start. Am trecut cu greu peste această încercare, în care foca i-a periat pe rând pe toţi douămiiştii şi nu numai.

După această dragă Miruna vomit printre şoapte, am ajuns la alt articol. În care aflu că generaţia 2000 e în marea ei majoritate o generaţie de poeţi. Aha, mi-am zis, de-aia n-am auzit io de voi, că voi sunteţi şmecheri, nu scriitori. Voi sunteţi filosofaşii de cafenea, cu fulare şi eşarfe pestriţe la gât, cu barbă şi evazaţi, care preferă confortul unei poezii colocviale şi facile, doar pentru că vă e lene să scrieţi proză, la care e mult mai mult de muncă şi-ţi trebe şi mai multă minte. Ştiu şi cine vă citeşte poeziile imbecile, frustraţii amatori de folk care cântă „era trist şi avea hainele rupteeeeeeeeeee, ooohhhhhhhhhhh!!!” pe lângă câte-un foc de munte în speranţa c-o să dea şi ei o bucă după ce se îmbată lumea.

Voi aţi inventat scriitorul invizibil!

(P.S. Mi-am adus aminte de revista aia, întrucât unul dintre cei periaţi în ea, poetul Claudiu Komartin, este alături de noi.)

Un fleac! I-am şmecherit!

Motto: „Când se preda şmecheria, o-nvăţam în clasa-ntâia.” (Nicolae Guţă)


Iarnă. Decembrie. Revoluţie. Ceauşescu. Mi-aduc aminte cum eram şi eu la început... Pe vremea aia toată lumea spunea bancuri. Uram bancurile. Ulterior un amic a găsit o şmecherie prin care scăpa de automatele astea de spus bancuri. Când termina omu’ primu banc îi zicea direct: “Hă hă! L-am şi uitat!”. Extrem de eficient.

Revenind la bancuri. Mă enerva în special o categorie. Cele în care românul se confrunta cu alte popoare şi ieşea mereu învingător. Deşi noi eram varză la nivel de trai, libertate de mişcare, de gândire şi la orice vreţi, îi băteam domnule la şmecherie. În toate bancurile care începeau c-o formulă de genul „un american, un rus şi un român...” (rusul poate fi înlocuit c-un englez, neamţ, francez; americanul nu lipsea niciodată) românul făcea ce făcea şi găsea o formulă magico-şmecherească prin care scăpa de situaţiile extrem de dificile în care erau puşi cei trei amintiţi anterior şi din care doar unu putea să scape. Doar rusul, la fel de distrus şi ăla ca noi, avea o soartă mai bună uneori.

Multe din bancurile astea erau de tipul: „Îi prinde Satana pe un american, un rus şi-un român...”. Bineînţeles că românul era mai şmecher decât dracu’, asta încă de pe vremea lui Ivan Turbincă, precum şi decât ceilalţi doi şi scăpa şi din iad.

Singurul pe care l-am reţinut aproape integral e cel în care un american, un rus şi-un român se află într-un avion rămas fără combustibil, pe cale de-a se prăbuşi, şi din care trebuie să sară fără paraşută. Americanul şi rusul evident sar şi mor, spunând ceva de genul: „Mor pentru popor!”. Românul însă, şmecherul de el, scapă. „Pentru pace şi popor eu mă piş în rezervor!” zice el, această trasmutaţie miraculoasă a pişatului în combustibil, alchimică aproape şi evident şmecherească asigurându-i o ghiduşă scăpare.

O dată cu moartea lui Ceauşescu au dispărut şi bancurile astea. Nu ştiu cine le crea, dar mă întreb: oare nu le transmitea securitatea sub formă de mesaje subliminale în timpul celebrului Telejurnal să intoxice poporul cu mulţumirea asta cretină de sine? Glumiţa în sine probabil o compunea Vadim Tudor.

Şmecheri am fost şi la Revoluţia din decembrie ’89. În care ţară est-europeană s-a mai făcut o trecere atât de sângeroasă spre capitalism? În nici una.

Azi, când suntem conştienţi că nu suntem mai şmecheri decât alte popoare deloc, continuăm sa fim mai şmecheri decât noi înşine. Oltenii sunt mai iuţi şi mai isteţi decât ardelenii, ardelenii îs mai întelepţi şi mai calculaţi decât oltenii, ambele categorii fiind mai şmechere decât moldovenii. Basarabenii nici nu intră in calcul. Nu merită nici măcar un banc. Cei din capitală îs mai şmecheri decât provincialii, provincialii mai şmecheri decât miticii, orăşenii decât ţăranii, Băsescu decât Geoană, Vântu decât amândoi, Banatu-i fruncea, Bihoru-i mintea.....................................

Găina cu nume de găină

Mi-am amintit azi, vorbind cu Petrov despre numele unora care-i trimit CV-uri, de o fază de-acu vreo 9 ani. Cam de pe vremea de când am primit pentru prima oară de la facultate un loc în Cămin. "Cămin" ăsta e cea mai notorie legendă a Bucureştiului universitar, cunoscută în mediile ezoterice sub numele de Grozăveşti.

Piua pentru o paranteză:

Cu un an înainte mi se oferise şansa unei alte iniţieri, pe care am ratat-o din lipsă de maturitate. Mi se oferise un loc, ba chiar două, de fapt o cameră numai şi numai pentru mine (boboc pe vremea aia!) la Măgurele. Am fost însă atât de copil încât am refuzat, intimidată fiind de oferta suspect de generoasă. Bine, în afară de faptul că eram în ultimul hal de suspicioasă, mai eram si vanitoasă. Motiv pentru care mi s-a părut nedemn să locuiesc într-o cameră scorojită, cu uşa pe podea şi cu doi şobolani - unul mort şi altul viu. Am ales chiria, dar am înţeles repede că alesesem de fapt aceleaşi condiţii pe bani mai mulţi.

Închid paranteza.

Cum spuneam, Grozăveşti! Just another word for nothing else to wish! Ce-şi poate dori mai mult un student ca să poată învaţa!? Despre viaţă. Dar nu despre asta povestesc acum.

Să obţii loc în cămin pe hârtie nu-i totul. Trebuie să-l primeşti şi în fapt. Pentru asta e necesar să stai la nişte cozi, ceea ce nu-i chiar o chestie nasoală. Coada este de fapt, sau era pe vremea mea, un fel de reţea de socializare. Mai o glumă, mai o bârfă, mai o afacere...

Cum stăteam noi organizaţi la coadă vorbind ca-n autobuz, fiecare pe limba lui, din biroul care era ţelul nostru iese un fel de matroană care strigă cu o voce de 2 pachete de Mărăşeşti pe zi: GALINA GĂINĂ este? Şi, fără să aştepte vreun răspuns, e înghiţită inimaginabil de repede (având în vedere gabaritul) de acelaşi birou. Şocaţi de această perturbare fără preaviz, ne-am dezmeticit numai pentru a schimba şocul. GALINA GĂINĂ??????????? Câte caractere, atâtea reacţii: râs nervos, râs sincer, râs maliţios, râs de tocilar, râs de proastă... Ăsta a fost momentul în care s-au importat toate contactele din mail, toate cererile de prietenie au fost acceptate şi-am început să ne conversăm pe wall, sa dăm twitt-uri etc. Am devenit o comunitate!

"Bă, cât de tare NU şi-a dorit-o mă-sa?", "Da cât de beţi erau naşii", "Şi dacă se îndrăgosteşte de unu' Piţigoi, ce va alege la căsătorie? Îşi păstrează numele sau îl ia pe-al soţului?", "Asta mănâncă pui oare?", "Asta mai bine ar da procură cuiva s-o reprezinte pentru tot" etc. Vine unu' cu o întrebare: care-i numele şi care prenumele? Urmează un brainstorming în urma căruia ne-am edificat (am căutat precedentele din memoria colectivă şi-am identificat unul: era o atletă - Galina Astafei; rezultă Galina era prenumele!). Deci era familia Găină, iar familia Găină se gândea ea aşa, într-o atmosferă calină postpartum, în căminul (nu Grozăveşti cred) cald, topită de micuţa rozalie care sugea inocenta, ce nume să dea minunii din viaţa ei. Când, deodată, din bucătăria unde fericita proapătă bunică trebăluia, se insinuează un miros suav de supă de pui.

- Dar ce bine miroase, mamă soacră! zice dna. Găină. Ce găteşti acolo matale?

- Ei, mamă, fac o supă bună, că trebuie să te hrăneşti sănătos mamă de-acuma.

- Incredibil miroase!

- Asta pentru că folosesc baza pentru mâncăruri Galina Blanca, maică!

Şi în acel moment magic a fost declicul. Soţii Găină au rostit într-un glas:

- Asta e! Galina!

Şi aşa i-a rămas numele, indiferent cât de mult au insistat naşii, prietenii, chiar şi preotul. Nimic nu a putut învinge momentul acela de poveste, momentul acela desăvârsit de Galina Blanca!

Cam aşa decurgeau discuţiile la coadă, când matroana fu din nou scuipată de birou şi strigă exact la fel: GALINA GĂINĂ este? Mamăăă, ce tare e asta, frate! Aceeaşi topică, aceeaşi intonaţie! Băi frate, şi iese una din rând şi zice: EU SUNT!!!!!!!! Timpul a rămas suspendat... Nu cred să existe ceva mai adânc pe lume ca tăcerea aia. O secundă, după care dublu-găina a fugit.

Coada şi-a reluat activitatea iniţială, am dat toţi sign out şi-am aşteptat resemnaţi să ne luăm hârtiile şi camerele în primire.

Advertising de criză

Odată cu adâncirea crizei, metodele de atragere a clienţilor devin tot mai agresive şi inventive. Această frizerie din Cluj-Napoca ne oferă nouă domnilor o frecţie gratis, iar dumneavoastră doamnelor un aranjat simplu. Ce ne-am putea dori mai mult de la un tuns sau coafat?

Rugă pentru părinţi

Dragi părinţi,

Enigmatici şi deloc cuminţi copiii dumneavoastră cresc. Le cumpăraţi calculator. În scurt timp navighează pe net. Unii înainte de-a învăţa să scrie. La un moment dat îşi fac adrese de e-mail de tipul:

andreyutza89@plm.com

liviu_theproject86@plm.com

anda4ever-best@plm.com

etc.

Pe la vârsta de 18-20 de ani încep sa trimită CV-uri de pe aceste adrese de e-mail precoce, infantile şi infatuate.

Vă rog să le transmiteţi că nu îi voi angaja niciodată!

Petrov

Boque IV (?)

Când o ajunge la XIV o să fie "Soleil". Deja a parcurs două treimi din drum: are I şi are V, mai trebuie X.

Dive cu şorţ

O colegă foarte amabilă mi-a adus două borcane de dulceaţă facută de ea. Deschizând unul am observat că are o etichetă mică: “Piersici 2008 – 2009”. Mai văzusem şi înainte pe borcane menţionat anul, dar de data asta era ca la colecţiile de moda, 2008-2009. Există tendinţe şi la conservele pentru iarnă?

Viaţa de gospodină o fi având refulările ei. O fi plictisitor, trist, absurd, să tot speli vase, haine, să pui compot, zacuscă, murături... an de an. Mintea începe să inventeze astfel de etichete, visezi că eşti parte a unui proces gigantic, a unor tendinţe din arta compotului, a dulceţii, a zacuştii de fasole. Zacusca Milano 2008-2009, Varză murată Paris toamnă-iarnă 2010, Compot de fructe exotice haute couture primavară - vara. Fiecare gospodină duce o lupta cu diva, cu feminitatea din ea? Pentru gospodine lupta eşuează într-o etichetă de dulceaţă. Pentru dive se opreşte într-o pulă.

Cu drag, despre copii

Adulţii graşi mai sunt cum mai sunt, însă copiii graşi sunt horror. Nimic nu mă sperie mai tare, poate doar fluturii şi şobolanii.

Copiii graşi sunt nişte accesorii manelistice la mâinile părinţilor, nişte podoabe supradimensionate care fac un zgomot îngrozitor. Numai că ele, podoabele, nu-s din aur, ele-s dintr-un material buretos de culoare roz si absorb tot ce ating: de la ţâţă la hamburger.

Copiii graşi şi ochelarişti sunt horror la puterea 1000. În afară de caracteristicile celor de mai sus, ei sunt, de obicei, într-o eternă perioadă "de ce". Ei întreabă mereu pe oricine orice şi oriunde cu maximum de decibeli de care sunt capabili. Când nu fac asta, cântă sau spun poezii, păstrând decibelii.

Copiii graşi şi ochelarişti şi ştirbi sunt horror la puterea infinit. Ei fac toate cele de mai sus dar cu mult scuipat.

Mai există o categorie: copiii TĂI graşi şi ochelarişti şi ştirbi. În cazul ăsta, dumnezeu să te-ajute în sensul că mai bine ţi-ar lua puterea de-a face copii!

Minciuni

Cică speranţa de viaţă a românilor e undeva la 60 de ani. Cum naiba se face atunci că trăiesc spre 90? Alcoolici, foste curve, muncitori, profesori universitari (mai ales), fumători, politicieni, pe scurt - toate categoriile sociale trăiesc în draci frate!

Nu mă deranjează, da' să nu ne mai fraierească ăştia de stabilesc speranţa de viaţă. Ce dracu, ei nu ştiu ca românii mint în sondaje? Păi dacă pe mine m-ar întreba cineva cât sper să trăiesc, doar n-oi fi nebună să-i zic adevărul: 100 de ani! Nu. O să-i zic 57 - 58 (nu 55 - 60; asta-i mişto la noi că le-avem cu estimatul. Ce plm, dacă tot mint, măcar să mint cu exactitate). Cum să zic eu 100 de ani şi, în urma sincerităţii mele şi a altora, să facă ăştia politici pentru pensionari? Eu-s tânără şi vai steaua mea, să facă pentru mine!

Atacul clonelor: Martorii lui Iehova!

Citeam şi savuram un pahar răcoritor de kombucha. Bate cineva la uşă. Cine credeţi că era? Nu, nu era lupu’, erau martorii lui Iehova, pregătiţi să-mi strice Plăcerea textului (Roland Barthes).

- Bună dimineata! Sper că nu v-am trezit!
- Nu, nu m-aţi trezit.
………………………………………………………………..
Probabil n-au crezut că nu dormeam întrucât am primit un exemplar din Treziţi-vă! şi unul din Turnul de veghere, pentru a fi mereu treaz bănuiesc. Nu, nu eu dormeam, idioţii dracului (sau ai Domnului?)!

Cum ziceam mai demult: când Dumnezeu îşi face laba, cad pe pământ pocăiţi!

Porci sănătoşi

Imaginaţia populară, inflamată de frica morţii, face, iată, legătura între gripa porcină şi porci. Nu muriţi, dă-vă-n pula mea!

Emoţie de iarnă

Berlusconi, dacă ne citeşti, vreau să-ţi spun că te iubesc! Vreau să-ţi spun ca ai fericit milioane de oameni! Vreau să-ţi spun ca eşti cel mai tare (ma rog, la figurat... sau poate nu-i cea mai bună exprimare...)!

Berlusconi, mi-ai părut aproape frumos şi viteaz aşa plin de sânge! Martirule! Să-ţi pierzi dinţii într-o statuetă e absolut onorabil, alţii i-au pierdut în mlaştini!

Berlusconi, eşti singura mea speranţă de latin stand up comedy de calitate, acum că la noi s-au terminat confruntările, că Doru Octavian Dumitru e într-un nemeritat con de umbră, că Dinescu şi-a început tratamentul, iar Vadim a îmbătrânit!

I'll do it my way

Trăiesc cu nostalgia unei viitoare catastrofe, oricât de paradoxal ar suna. Sper să se prăbuşească toate lumile, nu numai lumea mea. Şi iarăşi, oricât de paradoxal ar suna, asta înseamnă că sunt optimistă, asta înseamnă speranţă.

Sunt un om inteligent şi sunt un om leneş. Şi, ca orice leneş inteligent, aştept 2 lucruri: să fiu descoperită şi/sau o catastrofă. Am vise de mărire în timpuri de haos. Să nu se înţeleagă greşit, n-am idealuri politice, de fapt n-am idealuri; nu sunt un fan activ al anarhiei, nu sunt un fan şi, mai ales, nu sunt activă. Activitatea îmi face rău. Cred numai şi numai în legea minimului efort, iar minimul efort este necesar numai şi numai pentru a-mi asigura o perioadă de inactivitate cât mai lungă şi mai sigură.

Cum spuneam, o catastrofă ar rezolva toate aşteptările mele, m-ar împlini, ar permite şi ar desăvârşi devenirea mea.

În astfel de situaţii se redefineşte normalitatea: ar fi normal să cerşeşti dacă majoritatea cerşeşte, să furi dacă majoritatea fură, să nu munceşti dacă majoritatea nu mai are unde munci, să n-ai o casă dacă majoritatea n-ar mai avea. Şi, mai ales, în astfel de situaţii este extrem de uşor să ajungi lider. Trebuie doar să rămâi la limita dintre două normalităţi: cea trecută şi cea tocmai apărută. Să aduci cu tine în noua orânduire „valori” trecute, cum ar fi altruismul, dar numai la nivel declarativ şi extrem de vizibil, fiind extrem de atent la pericolul autocontaminării cu astfel de „valori”.

În principiu, totul se reduce la „a salva”. Pentru asta trebuie sa alegi victime care să te poată ajuta în demersul tău: copii sau femei slabe. Etapa următoare este să formezi un grup sub conducerea ta cu care să continui şi să diversifici salvările. Etapa următoare este să renunţi la a salva tu însuţi (acum ai grupul) şi să începi să te ocupi de chestii organizatorice – faci liste, concepi planuri şi proiecte, îndreptându-te spre zone cu vizibilitate maximă: de la discursuri mobilizatoare pentru mulţimi mici până la televiziuni (deja efortul se diminuează, începem să ne revenim). De-aici nu mai faci nimic, totul lucrează pentru tine. Acum totul vine de la sine.

Anul ăsta speranţele mele au prins contur, odată cu mult anunţata trecere într-o nouă dimensiune în 2012, cu multele cutremure prevăzute, cu experimentul de la Geneva. Şi dacă nu şi nu, dacă natura sau oamenii de ştiinţă lenevesc (şi ei), îmi mai rămâne ceva mai puţin grandios, mai puţin spectaculos, dar mai aproape şi mai iminent (dacă mi se permite exprimarea): ROMÂNIA!

Unghii false

În autobuz. O proastă cu unghii false. Nu poate apăsa butonul compostorului din cauza unghiilor. Compostor metalic circular, cu buton în mijloc, diametrul butonului mai mic decât lungimea unghiei. Neputincioasă, mă priveşte, zâmbeşte încurcată, în cele din urmă mă roagă să apăs eu. Apăs condescendent.

Fântâna cu bani

Poate fi o fântână obişnuită, o arteziană, una ornamentală, doar că are monede în ea. Prima dată am avut de-a face cu aşa ceva în clasa a 3-a, când am mers în excursie prin ţară cu clasa. La Castelul Huniazilor învăţătoarea ne-a arătat o fântană adâncă, neagră. A precizat că se spune că aduce noroc să arunci bani în ea şi, bineînteles, toţi am aruncat câte-o monedă.

După câţiva ani, iarna, Stâna de Vale, Izvorul Minunilor, pe vremea când nu-l cimentasera aştia de la European Drinks. A., în chiloţi, umblând prin apa până la brâu prin bazinele alea semicirculare şi adunând monede. Tot el după ceva vreme adunându-le c-un magnet legat cu aţă. Apoi L. culegând monede din izvor sub ochii bunicii şi-ai nepoţelului înlăcrimat care tocmai le aruncase. Aveam şi noi nevoie de bani...

În urmă cu câteva săptămâni în Cluj, la Matei Corvin, în piaţa reamenajată, m-am apropiat de fântana cea nouă. În soarele dimineţii strălucea ceva. Tocmai mi se furase portofelul. Am făcut o criza de nervi instantaneu. Ce cred aceşti oameni, ce aşteaptă ei, de ce naiba arunca banii în apă? O fi o expresie a dorinţei de câştig facil, 5 bani în schimbul fericirii, bogăţiei, sănătăţii...Cât de idiot tre să fii s-arunci banii pe apă, să crezi că ai putea primi ceva în schimb?

Cu gândul la ultimele evenimente, aş îndrăzni să afirm că domnul Traian Băsescu nu aruncă bani în fântâni, spre deosebire de domnul Mircea Geoană.

Femeia cu umbrelă

Merge grăbită pe trotuar in insula ei de vorbit la telefon, îţi bagă inevitabil spiţele în ochi. Îşi creează bula ei de nesimţire, de prostie, de rea orientare în spatiu, de cochetărie tembelă. Nu poţi s-o depăşesti nicicum. Femeia cu umbrela – echivalentul femeii la volan, al femeii cu tubul de pasta de dinţi, al femeii scutită de la sport, cu picioare strambe.... De ce iubim femeile?

Cum s-a câştigat turul doi al alegerilor

Având încă proaspătă în minte imaginea lui Mircea Geoană sărind ca un cangur la anunţarea rezultatelor de la exit-poll-uri, cu Marian Oprişan în spatele lui, un fel de master of puppets, precum şi tortul, fructele, artificiile şi crinul, o să postez o fiţuică primită sâmbătă în cutia poştală, care caricaturizează episodul ce a câştigat alegerile pentru Traian Băsescu.

Poliţia rromână, banii şi ţiganii

22.11.2009, Cluj-Napoca, dimineaţă, 4 a.m. Urcam pe Str. Victor Babeş. Cam obosit după 3 beri în Zorki, 3 long island în Le general şi alte câteva beri în Janis Pub. Hotărâsem să merg puţin pe jos să mă mai răcoresc. Ajung în faţă la Janis Stuf (în locul unde cu 7 ani în urmă, de 1 decembrie, am luat singurul pumn din viaţa mea de la un ţigan). Ca din senin apare o ţigancă sfrijită care începe să se împingă în mine, se lipeşte, mă trage de haine:

- Hai domnu’ să ne futem, hai nu vrei o pizdă, hai în Janis să ne futem, hai, hai, hai...
- Du-te-n pula mea, lasă-mă-n pace! îi zic eu...

Ţiganca nu se lasă, vociferează, îmi copleşeşte creierul obosit cu prezenţa ei. La un moment dat, cam târziu totuşi, îmi dau seama că ar trebui să am grijă de buzunare. Pun mâna pe buzunarul drept, răsuflu usurat, telefoanele erau acolo, cu stânga o împing pe ţigancă. Ea probabil îşi dă seama că încep să mă prind şi dispare la fel de brusc cum a apărut. Eu liniştit merg mai departe spre staţia de taxiuri, doar pentru a constata că n-am cu ce plăti, întrucât pula portofel cu acte, bani, carduri, cu tot. Ajung acasă, mă culc, ce pula mea să fac.

A doua zi, turul 1 al prezidenţialelor. La sfaturile unei prietene, merg la poliţie să declar furtul, ca, vezi doamne, să nu voteze cineva cu buletinul meu de două ori să mă trezesc şi cu dosar penal. Ajung la poliţie. Aici mă ia în primire un poliţist sobru, tânăr, serios, care-mi aduce să completez un fel de plângere. Mă gândesc: ia uite, domle, s-a schimbat poliţia, pe vremuri m-ar fi luat la pulă direct. Completez, las numerele de telefon la care pot fi contactat dacă se întâmplă ceva, mi se dau nişte numere la care pot suna să aflu veşti şi plec, plăcut surprins.

Am revenit după 3-4 zile să caut printre buletinele găsite, fără nici un rezultat însă.

Pe 30.11. primesc un telefon de la poliţie. Agentul şef XY mă invita la poliţie pentru declaraţii suplimentare. I-am explicat că nu mai am ce să declar, dar omul m-a invitat totuşi şi, pentru că trebuia să-mi iau adeverinţa că mi s-a furat cartea de identitate, am acceptat. Am stabilit întâlnirea pentru 02.12. ora 09:00.

La 09:00 eram la poliţie. Omul care m-a chemat nu era, fiind în concediu fără plată, săracul de el. M-a primit o domnişoară ştearsă, am predat telefoanele mobile la poartă, capătând un ecuson de vizitator şi am urcat însoţit de domnişoară, care m-a condus într-un birou. O atmosferă de vopsea în ulei bej, învechită domnea peste tot.

Domnişoara a început să-mi pună nişte întrebări aiurea. Apoi a trecut la ce-o interesa de fapt: trebuia să mai dau o declaraţie şi, abia după, îmi dădea adeverinţa. Plictisit, i-am zis să-mi dicteze ce să scriu. A inceput:

- Scrieţi asa: Subsemnatul............., domiciliat în..........., aflându-mă pe raza municipiului Cluj-Napoca, Str. Victor Babeş, în împrejurări necunoscute...

Eu:
- Poftim?! Cum adică împrejurări necunoscute? Nu v-am explicat cum mi s-a furat?

Ea:
- Dar puteţi să recunoaşteţi persoana? Dacă aţi vedea o fotografie aţi putea să spuneţi cu certitudine că ea e? Ca să depuneti plângere penala trebuie s-o recunoasteţi.

Eu:
- Doamnă, era noapte, iar eu destul de obosit. Aş recunoaşte-o, dar n-aş putea spune cu certitudine că ea e. Nu vreau să acuz oameni nevinovaţi...

Ea:
- Păi atunci nu puteţi depune plângere, asta înseamnă împrejurări necunoscute.

Eu:
- Doamnă, văd că pe dumneavoastră nu vă interesează să-i prindeţi pe oamenii ăstia. Vă daţi seama că aştia acţionează conform unui tipar? Dacă aţi trimite nişte oameni 2-3 zile în faţa principalelor cluburi din Cluj, vă daţi seama că i-aţi prinde, nu?

Ea:
- Păi îi mai prindem...

Eu:
- Cum adică îi mai prindeţi?... Am înţeles, n-am crezut când mi s-a zis că nu sunteţi în stare să recuperaţi nimic... Mulţumesc, continuaţi vă rog!

Ea:
- Dacă nu recunoasteţi persoana, nu putem face nimic...

Eu:
- Dacă trimiteţi pe cineva acolo, sigur îi prinde în flagrant... în pula mea, am zis în gând asta, să continuăm deci...

Ea:
- ... în împrejurari necunoscute am constatat dispariţia portofelului care conţinea...

Aici m-a buşit un râs nervos, mă şi gândeam la un portofel de naftalina care se condensează şi dispare, ozn-uri, omul invizibil etc. Am scris ce conţinea portofelul. Bani, buletin, carduri...

Ea:
- ... în consecinţă nu doresc să depun plângere penala sau civilă.... Atât declar, susţin şi semnez.

Am semnat, mi-a dat adeverinţa, ataşata aici.

Am plecat dezgustat. Nu, poliţia română nu s-a schimbat deloc, e mai bine să n-ai de-a face cu poliţia, poliţia română nu m-a chemat ca să-mi spună că mi-au găsit buletinul sau ca să-i ajut să mi-l găsească, poliţia română m-a chemat să semnez o hârtie care să le permită să nu facă nimica, să nu facă cercetări, să nu-şi mişte cururile noaptea pe străzi, să nu se ia de ţiganii care probabil le plătesc comisioane.


Înainte de-a pleca am răsfoit nişte albume cu poze de infractori, fără exagerare pot spune că 99% erau ţigani. Să nu mai aud de UE şi de discriminare pe cineva, că-i sparg mufa. În treacăt am zis: “uite, asta seamănă cu aia ce mi-a furat banii...” Individa nici măcar nu şi-a ridicat privirea de pe hârtiile pe care le măzgălea preocupată.