miercuri, 20 ianuarie 2010

La bloc. Etajul 1

Ajuns pe îngustul palier de la etajul 1, trebuie să ştii că vocile pe care le auzi nu-s un simptom de schizofrenie. Atât de strâmt este locul şi atât de intense trăirile de dincolo de uşile apartamentelor, încât încerci să-ţi înghesui propriile gânduri pentru a putea capta şi înmagazina cât mai multă informaţie oferită moca de vecini. Nu se ştie când va folosi.

Cele 4 uşi ne spun primele câte ceva despre proprietarii lor. Aceştia sunt nişte oameni gospodari, însă, mai presus de toate, nişte persoane culte. Desigur, mulţi analfabeţi ar putea privi cu invidie opulenţa uşilor, însă un cunoscător ar aprecia rococo-ul extrem de bine executat.

Prima uşă ne anunţă cu litere aurii: Fam. Lohan. O familie clasică, numărând 3 membri: soţia (asistent medical), soţul (cadru militar) şi fiul (adolescent rebel). Nimic deosebit, cel puţin în acel context, la această familie. Poate doar faptul că soţii Lohan aveau un adevărat cult pentru tot ce era din sticlă - de la pahare până la geamuri. Domnului Lohan îi făcea o deosebită plăcere să le spargă cu corpul doamnei Lohan, iar dânsei - să le înlocuiască de fiecare dată, ba chiar (considerând zgomotele şi durata partidelor de spart din ce în ce mai lungi de-a lungul anilor) să le înmulţească. Din cauza acestei fascinaţii pentru cioburi, noi, vecinii, am aşteptat discret un indiciu al originii greceşti a Lohanilor. Acest indiciu n-a apărut dar, ce-i drept, e posibl ca nasul acum roşu şi borcănat al domnului Lohan să fi fost odată drept, iar în locul cheliei să fi fluturat rebel un păr cârlionţat. Doamna Lohan era, de asemenea, o fiinţă melomană, dar şi perfecţionistă. În fiecare zi, după ce-şi punea capul la contribuţie întru spargerea sticlăriei, şi după ce soţul ei adormea epuizat de această muncă, doamna îşi lua acordeonul şi performa pe balcon aceeaşi melodie de jale timp de un sfert de oră. Ba chiar eu, care stăteam în apartamentul de deasupra, ajnsesem să anticipez cumva mersul lucrurilor şi resursele lor de energie şi să încep să fredonez binecunoscuta melodie cu câteva minute înainte, încă de când nici chiar soţii Lohan nu bănuiau că aveau să termine tămbălăul. Băiatul - Loredan - părea mai mămos până la o vârsta, când a realizat că nimic nu se compară cu primele 10 beri băute alături de tatăl lui. Şi mai târziu a realizat că nimic nu se compară cu prima partidă la dublu de spart sticlă folosind capul mamei.

A doua uşă anunţă cu litere tot aurii (aci eu chiar suspectez că din aur): Fam. Chiriţă. Domnul Chiriţă era ţigan, dar se camufla bine sub funcţia de administrator de bloc. Îl mai trădau doar genele foarte întoarse şi burta specifică de origine bulibaşă. Desigur, şi culoarea pielii, precum şi rudele cu fuste colorate care-l vizitau ocazional. Domnul Chiriţă chiar era o persoană de treabă, non-alcoolic şi foarte familist. De asemenea, el era şi primul din bloc care a avut trabant. Într-o noapte de vară, pe scara blocului s-au auzit zgomote mai înspăimântătoare decât orice puteam să ne amintim de pe scara noastră. Astea, adăugate la bătăi nervoase în uşi, ne-au făcut să realizăm că ceva grav se petrecea. În acest vacarm sună telefonul. Era doamna Chiriţă care a anunţat ceva atât de groaznic, încât tata a făcut un gest care ne-a cutremurat pe mine şi pe mama: a luat buzduganul pe care-l credeam ceva obiect decorativ agăţat artistic de o panoplie din lemn în hol şi-a fugit afară. Am aflat că unii încercaseră să-i spargă trabantul domnului Chiriţă, însă tata şi alţi vecini (dar mai ales tata) îi împiedicaseră.

A treia uşă era ciudată. Anunţa tot cu acelaşi tip de litere opulente o familie modestă: Fam. Dan. Ăştia erau doi tineri căsătoriţi şi fără copii. Nu s-au bucurat de simpatia celorlalţi locatari întrucât ei nu aveau viaţă de bloc, nu scoteau sunete, ba erau şi la facultate. Motiv pentru care nici n-au rezistat mult la noi în bloc.

A patra uşă la fel, numai că anunţa o altă familie decât cea care chiar locuia acolo. În realitate, acolo stătea o doamnă, care, din când în când, mai aducea câte un domn, da' nu pe stilul bordelului de la parter. Eu am bănuit că doamna chiar îşi căuta jumătatea, sau măcar un partener cu numele ca cel de pe uşă. Poate numele acela scris cu litere aurii a fost blestemul ei. Nu şi-a găsit niciodată partenerul, deşi ai zice că Popescu e un nume destul de comun.

Scările, spre etajul 2...

9 comentarii:

  1. cate etaje are blocu'? chiar imi place :)

    RăspundețiȘtergere
  2. gasiti si voi echipa de "maramureseni tineri" care sa va reconditioneze blocu' in schimbu' acoperisului...poate mai fac un etaj la mansarda :))

    RăspundețiȘtergere
  3. ba milf, cand ajungem la etaju tau nu ne chemi inauntru la un ceai ceva? n-am zis nimic de palinca. da daca s-or adunat firimituri sub masa ma bag io cu petrov sa le culegem.

    RăspundețiȘtergere
  4. in episodul viitor ajungem la mine. inca ma gandeam daca sa imi fac episod exclusiv =)) va invit, da nu stiu cum o sa reactioneze tata

    RăspundețiȘtergere
  5. ba, milf e colega mea de blog si exista. adica nu-s un fel Norman Bates =))

    RăspundețiȘtergere
  6. draga unu' dintre betivi,
    Milf la aparat. Am constatat ca multa lume e mai aplecata spre psihiatrie decat spre o realitate denotativa. adica, daca blogul se numeste cum se numeste, de ce ai crede mai degraba ca Petrov e schizofrenic, decat ca chiar exista 2 persoane care scriu?
    Acuma, voi sunteti un caz fericit, dat fiind ca ma considerati totusi o doamna, chiar daca inventata de Petrov.
    Adevarul despre Milf: nu sunt simptomul nimanui, nici prietena imaginara, nu-s nici sora, nici mama (doamne fereste), sunt chiar colega de blog. si am mai spus si cu alte ocazii, sunt chiar colega mai mica cu cateva luni =)) cititi postul lui Petrov "Nelinisti metafizice" si vedeti acolo cum m-au cautat cunocatorii: "cel mai frumos milf din lume" =))

    RăspundețiȘtergere
  7. Mult stimata doamna MILF, nu unul ci amandoi betivii va sunt recunoscatori pentru ca nu am fost lasati precum viteii la poarta noua.
    Multumim !

    RăspundețiȘtergere

Persoane interesate