joi, 30 septembrie 2010

Pericolul invizibil


Am o cumplită frică de boli. Şi asta pentru că ştiu că stau prost cu instinctul de supravieţuire. Sunt consumatorul perfect de panică medicală. Eu nu mănânc dimineaţa, ca orice ecodivă, cereale şi fructe cu vitamina C. Eu sunt diva neagră, care se hrăneşte cu fobii şi cafea.

Dacă m-ar fi pictat vreun renascentist, aţi fi admirat la Luvru un tablou cu mine înveşmântată în antibiotice, blistere în păr, dănţuind lângă o fântână de sirop de tuse.

Nu-s dintre fericiţii care cred în medicina alternaivă. Urăsc ceaiurile şi homeopatia. I-aş închide la nebuni pe bioenergeticieni. Aura nu-i decât un nume urât de fată proastă cu părinţi ţărani. Brăţările alea stupide din nu ştiu ce metal vindecă la fel de mult cum te protejează de rele celelalte brăţări stupide cu abţibilduri cu nu ştiu ce îngeri. Pietrele cu proprietăţi curative sunt doar nişte minciuni decorative. Apa termală e ok, dar numai în cosmetice.


Cred în West Nile. Cred în gripă, indiferent ce nume de animal din zodiacul chinezesc ar avea. Cred în puterea mea invincibilă de a capta orice virus şi de a-l dezvolta. Mi-am format-o în ani de tutun, cofeina şi energizante (simple sau diluate cu alcool). Cred în conspiraţii farmaceutice şi-n tocilari malefici de laborator. Cred că moldovenii de peste Prut sunt nişte roboţi infestaţi, trimişi la facultăţile noastre să ne distrugă tineretul. Cred că fabricile de bere sunt amplasate lângă cimitire şi folosesc apă contaminată pentru a infecta populaţia. Eu nu beau bere.

Închei c-o veste bună şi una proastă. Vestea bună e ca a venit toamna - scăpăm de ţânţari. Vestea proastă e că a venit toamna - încep virozele.

miercuri, 29 septembrie 2010

Vă plac albinoşii?


În lumea animalelor albinoşii sunt interesanţi, pot fi chiar drăguţi. Albinoşii oameni însă sunt cel mult insipizi, ca să nu zic incolori, dacă nu-s chiar dezgustători unii dintre ei. De alfel, cui îi plac handicapaţii? Să nu ne prefacem! De obicei ne facem că nu-i vedem sau ne prefacem că nu-s handicapaţi. Handicapaţilor, vă vedem! Şi nu ne combinăm cu voi decât dacă suntem tot handicapaţi, fizic sau emoţional. Sau perverşi.

Revenind la albinoşi. Am văzut un albinos în parc cu prietena lui, o urâţică bineînteles, care n-a putut găsi pula în altă parte. Mă şi imaginam în locul ei lingând o bucată de BCA.

Femei albinoase n-am prea văzut, dar s-ar putea să nu fie aşa dezgustătoare. Am impresia că există mai mulţi albinoşi bărbaţi. Pula mea, văd acuma pe net că există site-uri de întâlniri cu albinoşi. Excelent!

Oare ce culoare are capul pulii sau pizda la albinoşi?

marți, 28 septembrie 2010

Un altfel de playback


Gătesc. Am găsit Radio Vocea Evangheliei de câteva zile, multe imnuri de iubire sau ce pula mea îs astea sunt transmise. Pizda din cântecele de pe celelalte posturi e înlocuită cu Isus sau tăticul lui. Am hotărât să ascult câteva zile, am făcut-o, însă nu, asupra mea Isus nu acţionează subliminal. Nu e ca şi cu Satana şi muzica rock văd. Nici o şansă. Sunt la fel ca înainte.

El mă iubeşte nespus de mult,
Dar şi eu îl iubesc şi îl asculttttttttttttttt !!!

Dac-ar fi după mine religia n-ar primi absolut nici un leu în ţara asta, toţi ar merge spre construcţia de puşcării.

luni, 27 septembrie 2010

Motivaţională


Până de curând visam la un oraş liber complet, nu la modul hippie, ci, mai degrabă, la modul punk. Un oraş în care eşti liber să spargi, să zbieri, să furi, să baţi. Visam la un spaţiu vast, în care oamenii s-o ardă apocaliptic, fără repercusiuni.

Mi s-a părut mereu o idioţenie absolut nesatisfăcătoare eliberarea în spaţii mici, gen japonezii ăia care se închid în nu ştiu ce cameră şi sparg chestii. Ca şi când un chelner răcit n-ar avea voie să-şi sufle mucii decât în bechamelul unui singur client. Cu restul ce pula lui face?

La fel şi cu psihologul.
- Bună ziua. Am foarte multe probleme şi aş vrea să mă descarc.
- Bună ziua. Aţi venit unde trebuia. 100 de euro şedinţa.
- Aoleu, păi eu am de-un milion.
- Atunci va trebui să învăţaţi să prioritizaţi.
- Ah, ok. La salariul ăsta aş dori să scap de problema cu tata, vă rog.

Nu, aşa ceva nu ajută. Sau, cel puţin, numai în măsura în care îl ajută o curvă penală pe un ţăran îndrăgostit de fata primarului. Omul îşi eliberează coaiele, dar ştie că prima domnişoară a satului nu are ciorapii rupţi, dinţii lipsă şi nu şi-o trage în cur. Deci nu-i ea.

Îmi dau seama însă că nici asta n-ar fi o soluţie. Adică dacă toţi ar putea face orice în spaţiul ăla de care vorbeam, e posibil să mi-o fur şi eu grav. Şi, ca femeie, aş accepta orice, mai puţin desfigurarea. Mnu. Să zicem că modific şi mă las singură acolo. Devine deprimant. Nici aşa.

Acum cred că poate o activitate care să mă golească de gânduri, care să lase conţinutul bolnav să dipară, ar ajuta. Cum ar fi să bat şniţele, după care să spăl vasele. Ceea ce urmează.

duminică, 26 septembrie 2010

Fix asta lipsea!


Ce pula mea poate fi esoteric la un magazin?! Curioşii pot să afle, se intră printr-un gang de pe Eroilor. Oricum dă bine în Hipsterland.


vineri, 24 septembrie 2010

Aceşti unguri inocenţi şi discriminaţi


Au apărut nişte stickere mici cu Budapest prin frumosul nostru oraş. Bineînţeles că le-am rupt pe toate pe care le-am văzut. Le-am mototolit bine şi le-am aruncat la gunoi unde le e locul. Mânca-mi-aţi voi pula de agitatori unguri! Vă mai miraţi că atâta lume vrea să vă fută nişte genunchi în mustăţile alea de grofi jegoşi?

joi, 23 septembrie 2010

Aşa-i viaţa


Zi frumoasă de toamnă în Parcul Central. Lac, raţe, lume. Conversaţie.

“Mi-aduc aminte acu-s vreo 40 de ani… Răţărie, domle! Erau sute şi sute de raţe!”

“O singură dată-n viaţă am urcat pe-o hidrobicicletă de asta. Am fost terminat.”

“L-ai scos din necaz când o avut nevoie. Nu fi supărat, aşa-i viaţa. Tristă.”

“…ceea ce nasu’ o stricat la o femeie nimic nu mai poate repara. Poate chirurgu’…”

“Că pe vremea aia nu se ştia că va fi revoluţie…”

“Când meriţi să bei, ficatu n-ar trebui să păţească nimic.”

Una din ele îmi aparţine.



miercuri, 22 septembrie 2010

Simţul găurii la români

Arată-i unui român o gaură, o crăpătură, cea mai mică fisură şi imediat o umple de gunoi. Din preaplinul gunoiului propriu. Când omul e plin de căcat dă inevitabil pe-afară, tot timpul, peste tot. Dacă mingea de fotbal ar fi făcută din gunoaie colorate presate învelite într-o peliculă transparentă, am fi campioni mondiali fără drept de apel.












marți, 21 septembrie 2010

Joci un rol simplu, de căcat maro!


Sandofi sau pandale? Niciodată n-am ştiut cum se numeşte tipul ăsta de încălţăminte cu fante mari, ceva între pantofi şi sandale. Dar de ăia avea în picioare. Şi şosete albe, normal. O servietă anostă din piele maro. În mână - o ţigară cu filtru căcăniu. Pantaloni de catifea bleumarin, sacou de catifea gri, cămaşă albă. Părul vopsit într-un castaniu ratat, cu rădăcinile cărunte crescute de un centimetru. Cărare pe mijloc. Se deplasează pe trotuar.

Acesta a fost un bărbat.

luni, 20 septembrie 2010

Ruda


Când sună la uşă ai deja tensiunea 180 cu 90 şi nici un diuretic la îndemână. O saluţi pătimaş cu tradiţionalul "Du-te-n pizda mă-tii". Îţi răspunde în silă cu un "Marş, fă, în morţii mă-tii".
- Săru' mâna.
- Să trăieşti.

Discuţiile au loc pe un fond tensionat: "Scârbă, acuma nu mă mai cunoşti, ha?", "Senilo, ţi-am dat telefoane, io ţi-am dat, că pentru tine şi gratis e prea scump!", "Arăţi ca o curvă cu ţâţele-alea p-afară. Ori aşteptai să sune altcineva la uşă?!", "Să mori tu, babette, da' tu ce-ai păţit la păr? N-a mai avut noră-ta tampoane?".
- Ai fost şi tu ocupată, n-ai mai avut timp să treci pe la noi.
- Da, ştiţi cum e. Dar v-am mai sunat, nu?
- Mamă, da' nu ţi-e răcoare aşa golaşă?
-Ei, staţi liniştită. Dumneavoastră, în schimb, arătaţi excelent roşcată.

O trânteşti pe-un scaun în bucătărie. "Am gătit special pentru tine, să nu te-apuci să bârfeşti că nu ţi-am dat nimic".
- Nu vă e foame? Haideţi să mâncaţi ceva.
Iei o farfurie şi începi să pui. Înjuri fiecare spaghetă care va ajunge în gura ei. Îi calculezi astfel, după cantitatea de paste făinoase, o porţie generoasă de căcat, sloboz, pişat şi cur. Îţi pune piedică tocmai când să o serveşti. În ultima clipă te redresezi şi reuşeşti să i-o torni în poală, aşa cum trebuia.
- Sper să vă placă. Atenţie cu piciorul, că era să dau pe dumneavoastră.
Te priveşte cu ură şi numa' de-a dracu nu se-atinge de mâncare. "Cu cine semeni aşa nenorocită? Special nu-mi dai să manânc ca la oameni!".
- Dar ce s-a-ntâmplat, nu vă plac?
- Nu ştiu, n-am gustat încă. Ai uitat să pui pâinea.

Aprinzi o ţigară, ştii că nu suportă. Închizi geamul. Fumezi cu poftă. Rânjeşte malefic, îşi scoate clama din păr şi-o pune pe masa din bucătărie. Ştie că urăşti asta.
- Închid geamul să ştiţi. Aveaţi dreptate, mi-e cam răcoare.
- Nu-i nimic, draga. Ia uite şi tu, de când m-am vopsit nu-mi mai stă părul deloc.

E vremea să plece. Are microbuz în 3 ore. O să stea ca proasta 2 ore jumate singură-n autogară şi-o să se gândească la spaghetele alea.
- Plec, că vreau să mă mai întâlnesc cu cineva până la microbuz...

duminică, 19 septembrie 2010

Prăjitura cu mac


Aseară mi-am luat o prăjitură cu mac. 1,5 lei, destul de bună. Şi mare. Îmi place macul foarte mult. Cozonacul cu mac e preferatul meu. Însă prăjitură cu mac n-am mâncat multă vreme până relativ recent. Motivul pentru care mai bine de 20 de ani n-am mâncat e foarte simplu. Am suferit o traumă prajiturească în copilărie.

Pe vremea comuniştilor, în orăşelul meu, cofetăriile aveau nume frumoase, senine: Lămâiţa, Garofiţa, Cofetăria Tineretului…, inspirau toate voie bună şi chiar era voie bună înăuntru. Erau pete de culoare în cenuşiul cotidian. Familiile veneau, părinţii beau cafea (nechezol), iar copiii mâncau prăjitură şi beau un pişat de suc. Mie îmi plăceau mult prăjiturile: eclere, negrese, linzer cu mere, linzer cu mac, prăjitura aia din resturi, care, dacă nu mă înşel, se numea Carolina. Îmi plăceau şi batoanele cu cafea prin care se vedea zaţul, tot din resturi făcute şi alea. Linzer îi zicea deci şi prăjiturii cu mac, două foi de aluat şi între ele mac cam de-un centimetru grosime. Poezie nu altceva. Nu ştiu ce pula mea înseamnă linzer, dar aşa-i zicea.

Revenind la traumă. Nu mai ştiu cine mi-a dat bani, cert e că aveam şi m-am dus la Lămâiţa să-mi iau un linzer de ăsta cu mac. Am urcat într-un suflet scările în spirală până la etaj unde se afla cofetăria cu celebrele mese şi scaune negre cu roşu. Am dat banii, am luat prăjitura la pachet şi-am plecat. Era vară. Când am ajuns în parcul din centru, am desfăcut hârtia, am scos linzerul şi am muşcat cu lăcomie aproape jumătate din el. Ciudat însă, între dinţi am simţit ceva uscăcios cu consistenţă de material textil. Am scos prăjitura din gură, m-am uitat la ea, era să borăsc instantaneu. Cele două bucăţi se ţineau încă una de alta printr-un ghemotoc de fire umane de păr lungi, negre, încălcite. Ce pula mea se întâmplase nu-i chiar aşa uşor de presupus cum pare, dar nici nu m-am mai întrebat. Am aruncat prăjitura într-un coş de gunoi şi foarte multă vreme n-am mai pus gura pe aşa ceva.

sâmbătă, 18 septembrie 2010

Interferenţe


A început timid. Mai întâi, în timp ce mergeam scriind un mesaj pe mobil fără a mă uita în lături, o pizdă mi-a vârât sub nas un fluturaş, ceva promoţia pizdii :

- Poftiţi!
- Tu nu vezi că scriu un mesaj, în pula mea ! Să-mi bag pula !

Mi-am continuat drumul fără să mă uit la ea măcar.

Apoi am citit în câteva locuri, pe câteva bănci, din H. von Kleist, care nu scrie el rău deloc, deşi viaţa lui e mult mai interesantă decât opera. Ultimul loc în care m-am oprit a fost pe banca de la monumentul cu clopotul, la intrarea pe Eroilor. De aici m-a alungat ploaia ulterior către casă, dar înainte m-a scos din sărite încă un cretin.

Citeam, când m-a abordat :

- Sunteţi pentru discuţii?

Am ridicat mirat privirea de pe carte şi am văzut un cocalar cu pantofi negri de Muc cel Mic, blugi cu pete albe oribili, geacă de vinilin neagră şi frizură de ţăran zâmbindu-mi răbdător. Era însoţit de-o pizdă care zâmbea încurcată. Am zis:

- Nu.
- Că eu trebuia să mă întâlnesc cu cineva aici…
- Nu-s pentru discuţii!
- Da’ sunteţi din Cluj?
- Nu-s pentru discuţii!!

Începusem să ridic tonul, dar idiotul, care probabil nu citise în viaţa lui o carte, nu pricepea că mă deranjează.

- Chiar dacă nu sunteţi, era vorba de-o oportunitate financiară, mă gândeam că poate cu criza asta …

Tu-ţi criza mă-tii!

- Bă, în pula mea, mă, mă vezi că-s c-o carte în mână, adică citesc, de câte ori tre să-ţi spun, în pula mea, că nu-s pentru discuţii?!!!
- Bine, bine…

Se retrage mai încolo pe bancă cu pizda după el. După câteva telefoane date, din care rezulta clar că ala care era pentru « discuţii » îşi băgase pula în el, cu pretextul că trebuie să facă duş şi să mănânce, o pune pe tipă să sune şi ea. În cele din urmă am înteles că era vorba de o poliţă de asigurare. Pizda se bucura de acelaşi succes telefonic când el a întrerupt-o brusc :

- Şi spune-i că io câştig oricum destul, că-s coregraf!

“Îţi dai seama!”, m-am gândit.


vineri, 17 septembrie 2010

Micile neplăceri ale vieţii


Am un succes fabulos la nebuni. Că-s maniaci, depresivi, paranoici, schizofrenici, toţi mă vor. Cred că am io feromonii greşiţi sau ceva. E ca un coşmar. Ca şi când, crezând că merg prin oraş cu treburi, m-aş trezi pe aleile din jurul unui sanatoriu, cu un pacient după mine, asigurându-mă, printre mişcări spasmodice ale capului, că mă iubeşte ca un nebun. O să ajung şi eu o nebună înfricoşată de nebuni.

joi, 16 septembrie 2010

Good Vibrations


Stăm pe bancă. Cer senin, soarele străluceşte. Mo îşi bagă mâna-n buzunar, scoate mobilul, se uită la el, apoi se uită la mine:
- Bă, pulă, te-ai beşit ?
- Da.
- Am crezut c-am primit un mesaj…

miercuri, 15 septembrie 2010

Fashion police


N-am înţeles niciodată stresul ăsta "cu ce îmbrăcăm mortul?". Adică, plm, în culmea durerii, a tristeţii, a jalei, tu stai să te gândeşti ce outfit s-ar asorta la culoarea pământie a feţei răposatului. Că la culoarea ochilor nu contează, oricum îi ţine închişi, nu e ca şi când i-ar mai deschide la un moment dat.

De ce s-ar ocupa cineva în mod special de îmbrăcămintea mortului? Înţeleg că nu poţi defila cu cadavrul gol, pentru a nu abate atenţia de la trista pierdere către (de-acum) tristul organ. Înţeleg că lumea nu şi-ar mai aminti de chestiile spirituale, ci de pilozitatea şi dimensiunile chestiilor lumeşti. Înţeleg, iarăşi, că poate ăla avea un tatuaj de care nu ştia tac-su şi-ar fi mai bine să rămână aşa, sau avea bube, sau mai ştiu eu ce. Dar de-aci până la a acorda o atenţie bolnăvicioasă, de stilist, ţinutei pentru sicriu, mi se pare demenţă.

Nici măcar în cazul vedetelor nu pricep. Le îmbracă de parc-ar merge la concert, sau la Oscar. Frate, a crăpat, merge-n pământ, sau la crematoriu! Aşa, de ce nu le şi pun în coşciug într-o poziţie reprezentativă? Pe Maicăl - c-o mână la pulă şi una la pălărie, pe Mădălina Manole - crăcănată, aşa cum cânta ea, pe Bănică jr. - cu picioarele contorsionate, sau pe Minculescu - agăţat de-un microfon pus în diagonală.

Mortu' nu-i manechin. Nu e ca şi când l-ai ţine în vitrină să-l admire trecătorii. Ia uite ce porno e îmbrăcată răposata, dzeu s-o ierte. Vai, dar cât o fi dat pe costum, săracu'? E din stofă de lână, vezi? Oh, ce finisaje superbe, dacă n-ar fi pe cale de descompunere, aş întreba-o de unde şi-a cumpărat rochiţa! Pute, dragă, sau pot să m-apropii şi eu să văd, că mi-am uitat ochelarii acasă?

Poate cineva să pătrundă nebunia asta? Pricepe cineva certurile între rude pe tema vestimentaţiei dispărutului? La haina asta ţinea mult. Aşa, şi? Pantofii ăştia erau preferaţii lui. Ok, şi? Ăştia-şi imaginează că ăla o să le fie recunoscător sau ceva? Mulţumesc, tanti Nuţi, că te-ai luptat cu tanti Jeni să mă îmbraci cu hainele preferate, o să mă revanşez, nu te uit. Tanti Nuţi, pe cel mai gras şi mai frumos vierme o să-l numesc după matale. Sau ce?

Băi, să se dea o lege, un regulament ceva. Ca la şcoală, cu uniformele. Toţi morţii să fie îmbrăcaţi în costum popular. Sau: toţi morţii vor fi acoperiţi cu cearşafuri. Orice. Dacă chiar există obsedaţi de-ăştia cu obiectele prefeate ale omului, care obiecte tre' să putrezească şi ele sau tre' furate, atunci să se permită echiparea mortului cu un ghiozdănel sau rucsăcel cu toate astea.

marți, 14 septembrie 2010

Ori suntem poliţişti ori nu mai suntem!


Poliţia din Cluj e jalnică. Amendează bătrâni care trec pe roşu, vânzători de porumb fiert sau bicicliştii de pe trotuare, asta-i vitejia lor maximă în slujba legii. Am avut recent o nouă confirmare.

Mai întâi trebuie să spun că io iubesc foarte mult motocicliştii, aceste creiere zumzăite, aceşti donatori nefericiţi de organe (exceptând creierul), parcă înadins crescuţi pentru transplant de ceva entitate medicală superioară ca puii de crescătorie pentru carne. Mă plimbam zilele astea prin oraş, când s-au ivit din senin trei handicapaţi motorizaţi care făceau talente prin centru.

Prima fază: la semafor un retard dintre ei pe cal mov ambala motorul. După cum ştim aceşti dobitoci acceleraţi îşi găuresc intenţionat tobele ca să bubuie cât mai tare. Aşa că maimuţa ne bubuia în cap atât de intens încât ne ţineam toţi cu palmele de urechi. Asta după ce, cu câteva secunde înainte, virase ameninţător spre o bătrână de pe trotuar ca s-o sperie. În spatele lui maşina poliţiei aşteptând enigmatică şi cuminte. Io cu Mo le făceam semne spre ăla, doar doar or face ceva. Au făcut o labă oficială.

A doua fază : şoseaua din Piaţa Unirii, după cinci minute - aceeaşi talentoşi au trecut pe roşu cu peste 100 km la oră prin faţa aceloraşi poliţişti de căcat. Care n-au schiţat nici un gest, din nou.

Asta e poliţia. În feluritele ei forme inutile: comunitară, a primăriei, gardieni publici, poliţie locală. Poliţia pulii sunteţi voi! Cât despre motociclişti, să nu vă miraţi boilor cu roţi că ne pişăm pe drepturile voastre în trafic şi că ne doare în pulă când vă deşertaţi creierii pe asfalt! Ba da, toţi motocicliştii îs la fel.

luni, 13 septembrie 2010

Nutriţie


Janis Pub. Două gotice negre complet. Piele, bocanci, pierce-uri şi alte mizerii. Una înaltă şi slabă, alta mică şi cam grasă. Mo către aia slabă :
- Nu prea-ţi place mâncarea… Spre deosebire de prietena ta !
……………

sâmbătă, 11 septembrie 2010

Total eclipse*


Ca tot românul, zilele astea am stat şi eu cu ochii beliţi în televizor la faza cu Vântu (cine n-a stat, mă-sa-i curvă). Să vă zic ce-am reţinut din toată nebunia:

Apreciez ca superbă prezentarea de către Antena 3 a convorbirilor telefonice interceptate. Cei doi gay care au lecturat, de fapt interpretat, cu atâta simţ artistic discuţiile lui Vântu cu Popa au fost excepţionali. Vântu a ieşit cum a ieşit (oricum, bine), dar Popa... aproape că vizualizam cum se ciupeşte de cur când zicea "tati" şi cum îşi dă palme peste fese la absolut adorabila replică "simt că eşti supărat pe mine". Cu câtă gingăşie a intuit actorul amator inflexiunea potrivită a vocii când i-a cerut cei 200.000 anual. Ăstălaltu' de-l juca pe mogul a fost ok, a simţit autoritatea, a sugerat laba scurtă, pragmatică, în timp ce-l apostrofa pe răsfăţatul ăla mic, dar şi dezarmarea în faţa drăgălăşeniei lui duioase. Singura bubă (deh, emoţiile) a fost că nu-şi doza ca lumea respiraţia şi i-a ieşit un pic sacadat. Per total, tensiunea aia Baudelaire - Rimbaud le-a ieşit şi pot să pun pariu că au reuşit să lubrifieze câteva sfinctere.

Vă zic, aproape că n-am schimbat de pe Antenă. Când mergeam la budă, lăsam uşile deschise şi sonorul la maxim de frică să nu pierd reluarea mini piesei de teatru. Aplaud iniţiativa Antenei 3 de a prezenta convorbirile acelea, altfel doar penibiluţe, sub o formă care le-a adus la un penibil superior, pe care nici un analist evreu, nici o ştiristă scormonită în direct de chiureta rece şi ascuţită a nedreptăţii săvârşite, nici un câine bătrân şi orb rănit n-au reuşit să-l mai atingă.

* http://www.imdb.com/title/tt0114702/

vineri, 10 septembrie 2010

Emoţie de toamnă


Ploua când am ieşit din casă. Am cules vreo 90 de nuci din cartier. Pe la 81 m-am oprit din numărat. Le-am pus în punga de gunoi luată special de-acasă. Ronţăind am pornit spre centru. În curând eram tot negru-gălbui pe degete. Am trecut pe lânga o vitrină care încă avea afişată o hârtie: “avem ventilatoare”. Sufocat de mizeria asta care se insinuează de pretutindeni am citit prima dată “avem valoare”. Avem o pulă.

În Piaţa Unirii am scos două ziare vechi din geantă. Am început să citesc în ploaie. Despre Franţa, ţigani… O arăboaică c-un căcat de ăla antifeminitate pe cap însoţită de copilul ei s-au pus pe-o bancă. Copilul mânca ceva sandviş de la fast food. A apărut şi-o potaie rebegită de foame atrasă de mirosul de sandviş. S-a aşezat umilă sub banca lor. Femeia i-a spus copilului să se ducă mai departe un pic să nu tenteze câinele. Copilul şi-a ridicat geaca peste cap şi mânca din sandviş sub ea. Nici vorbă să-i arunce câinelui vreo bucată. Franţa, ţigani, Maghreb…

Apoi noi albinoi. Adică un albinos, dar cu ten ultraacneic alb-roz. Oribil, doamne fereşte-ne de aşa ceva ! Nici măcar milă n-am avut vreme să-mi fie de el. Cu mare viteză mi-am întors privirea de la el din cauza scârbei.

Am ales autobuzul la întoarcere întrucât eram ud la picioare. Apoi, după încă vreo 10 nuci, am ajuns acasă.

Noroc cu superunealta. Dreapta.

joi, 9 septembrie 2010

Lecturi urbane


Cum facem diferenţa dintre un cerşetor, un mic comerciant şi un om de cultură? N-o facem.

De nicăieri îmi apare în faţă un lăţos jegos puţind a pişat, care îmi cere un leu sau măcar o ţigară. Scârbită şi cumva speriată de agresivitatea cu care se insinua în spaţiul meu personal, constat că nu e unul din cerşetorii penali care întind mâna pur şi simplu. E un penal care îmi vinde ceva. Din haina apretată de jeg scoate un teanc de foi rupte dintr-o carte. "Pentru o tigară îţi dau asta" şi-mi întinde prima foaie din teanc. "Pentru un leu ţi-o poţi alege tu pe care-o vrei."

miercuri, 8 septembrie 2010

Adevăratele obiective turistice


Eu nu-s făcută să fiu turistă. Atât de tare ma enervează obiectivele turistice şi numai gândul de a vizita mă înspăimântă, că mă trezesc mai stresată dimineţile în concediu decât în restul timpului. Muzeele, catedralele mă indispun îngrozitor. Mi se pare stupid să fac poze gen vedere. Sau să mi se facă poze în care eu apar mică mică la baza nu ştiu cărui turn.

Cu casele memoriale am probleme majore, mai ales de când am avut nota scăzută la purtare din cauză de celebritate moartă cu pian fake în cameră cu igrasie şi parchet de epocă. Am zis că ce mare băşină dacă ridic şi eu căcatul ăla care acoperă clapele? Pula, a început bălăria să cânte singură, de m-am şocat şi n-am mai putut fugi.

La statui nu mă mai uit. Risc să-mi provoc confuzii grave. Noroc că scriu ăştia dedesubt despre cine-i vorba. Altfel te pişi pe ea de viziune artistică a creatorului de busturi. Zici că-s concursuri de-alea de ghicit personalitatea din imaginea deformată, numai că, în cazul ăsta, nu ai şansa să ghiceşti din mai multe încercări, pe măsură ce imaginea revine la normal.

Pe scurt, am fost la Alba Iulia. Frumos oraş, plin de istorie! Atâta am vizitat, încât realizam, în unele momente de luciditate, că nu voi putea căra cele 2 dulapuri de cumpărături. Am luat cu mine la Bucureşti strictul necesar, adică chestiile care pe o scară de la 9 la 10 au primit 10, după o severă selecţie. Am burduşit maşina cu ele, asigurându-mă că pot coborî uşor să admir peisajul de pe Valea Oltului cu ocazia celor 5 opriri pentru borât. Restul vine la pachet.

marți, 7 septembrie 2010

Black holes and revelations


Aseară am ascultat Un alt început de la Compact. Iubirea asta pierdută care nu se mai întoarce, iubirea ratată, uneori imposibilă (In The Mood For Love, Love Story...), a devenit un fel de mit al modernităţii, un mit urban prin care se realizează, mai mult inconştient, arhetipal, explicarea lipsei de sens a vieţii pentru gloată. Mutatis mutandis, un fel de Biblie povestită copiilor. Se pare că prostia asta cu iubirea reuşeşte mai bine ce şi-a propus religia, spălarea creierului în vederea morţii.

luni, 6 septembrie 2010

Mare meşter mare, calfă şi zidare


Meseriaş de calitate. Lucrez acuma la cele mai mici preţuri care există. Sună-mă oricând că vin, la ţară , la oraş, indiferent unde pula mea te afli, vin imediat. Poţi fii sigur!

Analiza grafologică poate confirma. Sunt foarte serios şi nu beau niciodată!

sâmbătă, 4 septembrie 2010

Draft. Sub influenţă.


Întotdeauna am vrut să fiu altfel. Şi am fost. Altfel. Întotdeauna am fost altfel pentru că sunt altfel. Sunt nedrept de deştept.

vineri, 3 septembrie 2010

Acoperă-mi nervii cu ceva!


Câinele alb de la benzinărie. De nenumărate ori a vrut să mă muşte. Trec pe lângă el cu mare atenţie şi cu sprayul paralizant în buzunar. A făcut şi el săracu un lucru bun. Venea un biciclist handicapat cu superviteză pe drum. A ieşit câinele tacticos la trotuar şi i-a emis un ham sec. S-a căcat ăla pe el şi a futut o trântă de abia s-a adunat de pe jos. Norocul lui c-a avut cască.

Un Logan avea ştergătoarele ridicate. Mi-am scos agenda şi-am scris un bilet pe care l-am pus pe parbriz: “data viitoare îţi sparg roţile!”. Poate iese vreo bătaie, ceva.

Trebuia să iau bani.

joi, 2 septembrie 2010

100% adevărat



Pizdă* nimic bere pizdă nimic nimic bere pizdă nimic muzică nimic nimic bere nimic nimic pizdă nimic nimic muzică nimic nimic bere nimic nimic pizdă bere pizdă nimic bere nimic pizdă nimic nimic pizdă nimic nimic nimic bere nimic muzică nimic pizdă cărţi nimic pizdă bere bere pizdă nimic nimic bere nimic nimic pizdă nimic nimic bere muzică nimic nimic bere nimic pizdă nimic nimic pizdă nimic bere pizdă nimic bere pizdă nimic nimic cărţi nimic pizdă nimic nimic bere nimic nimic pizdă nimic bere pizdă nimic nimic bere nimic bere nimic bere muzică nimic pizdă nimic nimic bere nimic.

*am inclus şi laba la categoria pizdă.

miercuri, 1 septembrie 2010

Ce sunt acele linii albe?


Dragi pietoni clujeni,

După cum aţi observat, deşi n-aţi înţeles, au apărut relativ recent nişte linii albe pe trotuarele din Cluj-Napoca. Le puteţi vedea pe Eroilor, Dorobanţilor etc. Ele sunt paralele, la distanţă de aproximativ 1 m una de alta şi, din loc în loc, au desenată între ele câte-o chestie cu două roţi. Ei bine, aia este o bicicletă. De ce e ea desenată acolo? Ca să înteleagă până şi cel mai retardat dintre voi că acea bandă este o pistă de biciclete, pe care, evident, circulă bicicliştii! Nu voi!

Drept urmare, când vedeţi pe câte unul mai retardat că merge sau doarme pe pista aia ca şi cum ar fi un trotuar personalizat pentru retardul de el, nu vă înghesuiţi buluc în urma lui pe pistă ca o turmă de oi proaste, că nu e pentru voi banda aia. Nici nu vă mai uitaţi ca o vacă proastă ce-şi ridică rumegând talanga de la firul ierbii când vă claxonează vreun biciclist. E dreptul lui să meargă pe-acolo, boilor!

Şi aveţi grijă mare, că, de când cu programul de închiriere gratuită de biciclete, toţi cocalarii închiriază biciclete. Bicicleta nu mai e apanajul hipsterilor şi s-ar putea să luaţi şi nişte pumni în freză pe deplin meritaţi. Că, până se trezeşte poliţia să amendeze şi retarzii care se plimbă pe piste şi nu numai bicicliştii de pe trotuare, cocalarii ăştia îs singura mea speranţă că o să dea cineva cu bicicleta peste voi intenţionat!

P.S. Handicapaţii care-şi cară copiii pe portbagaj printr-un oras cu 2-3 km de piste de bicicletă îs chiar mai retarzi decât voi.

Cu drag vă fute-n gură,
Petrov