luni, 27 septembrie 2010

Motivaţională


Până de curând visam la un oraş liber complet, nu la modul hippie, ci, mai degrabă, la modul punk. Un oraş în care eşti liber să spargi, să zbieri, să furi, să baţi. Visam la un spaţiu vast, în care oamenii s-o ardă apocaliptic, fără repercusiuni.

Mi s-a părut mereu o idioţenie absolut nesatisfăcătoare eliberarea în spaţii mici, gen japonezii ăia care se închid în nu ştiu ce cameră şi sparg chestii. Ca şi când un chelner răcit n-ar avea voie să-şi sufle mucii decât în bechamelul unui singur client. Cu restul ce pula lui face?

La fel şi cu psihologul.
- Bună ziua. Am foarte multe probleme şi aş vrea să mă descarc.
- Bună ziua. Aţi venit unde trebuia. 100 de euro şedinţa.
- Aoleu, păi eu am de-un milion.
- Atunci va trebui să învăţaţi să prioritizaţi.
- Ah, ok. La salariul ăsta aş dori să scap de problema cu tata, vă rog.

Nu, aşa ceva nu ajută. Sau, cel puţin, numai în măsura în care îl ajută o curvă penală pe un ţăran îndrăgostit de fata primarului. Omul îşi eliberează coaiele, dar ştie că prima domnişoară a satului nu are ciorapii rupţi, dinţii lipsă şi nu şi-o trage în cur. Deci nu-i ea.

Îmi dau seama însă că nici asta n-ar fi o soluţie. Adică dacă toţi ar putea face orice în spaţiul ăla de care vorbeam, e posibil să mi-o fur şi eu grav. Şi, ca femeie, aş accepta orice, mai puţin desfigurarea. Mnu. Să zicem că modific şi mă las singură acolo. Devine deprimant. Nici aşa.

Acum cred că poate o activitate care să mă golească de gânduri, care să lase conţinutul bolnav să dipară, ar ajuta. Cum ar fi să bat şniţele, după care să spăl vasele. Ceea ce urmează.

4 comentarii:

Persoane interesate