duminică, 31 ianuarie 2010

Dl. Dimitropoulos

A venit din Grecia şi a început o afacere. Nu s-a îmbogăţit, dar nici rău nu i-a mers.
"Voi ştiţi că io aveam 33 de ani când am venit în România? Ăsta-i număr cristic, mă!"

A avut noroc şi cu angajaţii, care au fost alături de el chiar şi când nu-i plătea.
"Băi, da' ce chestie cum vă cheamă p-amândoi… Popa şi Preoteasa!"

De 3 ori era să dea faliment. Prima oară s-a salvat c-un împrumut de la bancă.
"O să ţin minte toată viaţa. N-au vrut ăia luni de zile să-mi dea împrumutul. Şi mă sună madam directoarea de la bancă exact pe un 8 noiembrie să mă anunţe c-a aprobat…"
A doua oară era mai disperat, că avea 30.000 de euro datorie. Şi-a găsit un asociat şi-a scăpat.
"Cum a fost şi cu ăsta… Mă trezesc în ziua de Paşti c-un telefon. Nu mai vorbisem cu Petros de ani de zile. Din una-n alta îi povestesc şi hotărâm să ne asociem."
A treia oară era c-un picior în Grecia, mai bătrân şi mai obosit. În ultima clipă a făcut afacerea vieţii.
"Eram distrus. Vorbisem acasă cu sor-mea să-mi trimită bani de avion, când, la benzinărie mă-ntâlnesc cu un prieten. Ăsta mai era cu unu'. Ştii cum îl chema? Christos!! Şi Christos voia să cumpere un teren la Otopeni. Singuru' teren pe care-l aveam era la Otopeni. Şi, mai mult din reflex, dau telefon proprietarului, grec de-al meu. N-am realizat pe moment, da' la notariat… să leşin mă. Proprietarul era Apostolis!"

I-a mai mers un an - doi. După care s-a însurat.
"Aici cred io c-am greşit. Că n-am făcut cununie la biserică."

Acum îşi lichidează firma, dar nu mai aşteaptă niciun miracol.
"Şi-acu Dumnezeu face ironii cu mine. Acu m-a lăsat pă pula mea, mă…"

sâmbătă, 30 ianuarie 2010

Cum am vrut să sabotez Acapulco


Eram în clasa a 11 a. Nu mai ştiu din ce cauză aveam boală în perioada aia pe discoteca din Beiuş, atât de sugestiv numită Acapulco. Probabil mă certasem cu vreun bodyguard sau mi-era ciudă pe şmecheraşii oraşului care agăţau toate bunăciunile şi care, ulterior, aveau să culeagă căpşuni în Spania sau să facă naveta spre Rieni, angajaţi la mogulii Micula. Cert e că voiam să fac cumva discoteca să sufere pagube, să se oprească toată frenezia fericiţilor, a acuplărilor adolescentine, măcar pentru câteva zeci de minute. Voiam să sabotez discoteca, pe scurt.

Gândul cel bun mi-a venit pe ringul de dans teribil încercat fiind de băşinile unor camarazi de dans, băşini chimice grave de tipul evacuate the dance floor, după cum bine zice o piesă la modă. Pe vremea aia nu se inventase încă celebra metodă “SIDA în OK”* avertizare mânjită pe toate gardurile din Cluj, OK fiind o celebră discotecă prin 2000-2001, afectată grav de acuzaţiile acestea pseudografitice. Mirosul, m-am gândit, mirosul e soluţia, un miros ca ăsta distruge tot, dar ce miros e atât de naşpa, atât de pătrunzător, persistent, înţepător şi distrugător de pasiuni? Înecat de alt miros, al fumului dulce greţos din aparatele de făcut fum, am avut revelaţia: usturoi!!!

Pe scurt, planul a fost următorul: să arunc mulţi căţei de usturoi pe jos, lumea urma să-i calce în picioare, mirosul s-ar fi răspândit curând pe tot ringul de dans, fiind aproape imposibil de eliminat fără evacuarea dansatorilor şi spălarea serioasă a ringului. Evident că lumea s-ar fi cărat acasă. Eu aş fi triumfat în acea noapte!

În următoarea sfântă zi de joi am mers în piaţă (la Beiuş joia e piaţă mare), am luat juma de kil de usturoi românesc, cel mai puturos şi rezistent. Acasă l-am curăţat cu grijă şi, a doua zi, zi de discotecă, mi-am umplut buzunarele de la geacă şi pantaloni numai cu căţei, băgaţi atent în punguliţe de plastic. Seara urma să ieşim la discotecă, iar eu eram pregătit.

Ca de obicei, am iesit înainte prin oraş să bem ceva, nu mai reţin la ce bar. Probabil la braserie. Cu emoţie mă gândeam la momentul magic al cărui erou urma să fiu. Ne simţeam tot mai bine, bere după bere. Atât de bine încât beat fiind am zis că nu merita să-mi fut io o seară de discotecă cu prostii de astea răutăciste şi am aruncat tot usturoiul în primul coş de gunoi. N-am mai avut tentative de acest fel, dar ideea asta mă macina şi acuma. Va rog încercaţi aşa ceva acasă!


(* se spunea că-n OK te înţeapă unii cu ace contaminate cu SIDA şi apoi îţi strecoară un bileţel: „tocmai ai luat SIDA”)


joi, 28 ianuarie 2010

Madame Bovary pentru to(n)ţi

- Domnişoara studentă, haideţi să acceptăm că nu sunteţi pregătită pentru examenul de azi.
- Domnule profesor... emoţii...
- Înţeleg perfect, domnişoară. În acest caz, îmi cer scuze. E posibil să fiţi o fire mai sensibilă, iar întrebările mele să vă fi inhibat. Spuneţi-mi atunci, vă rog, ce vi s-a părut dumneavoastră semnificativ, orice, în legătură cu Madame Bovary?
- Da. Păi... Madame Bovary c'est moi...
- Asta vi s-a părut semnificativ în legatură cu romanul? De ce?
- ...
- Ah, aveţi dreptate domnişoară, este vorba despre scena aceea memorabilă, în care domnul Bovary bate la uşa doamnei Bovary - care era supărată şi nu voia să primească pe nimeni - şi-i spune: "Madame Bovary, c'est moi!", aşa-i?
- Da, da! Exact!
- Excelent domnişoară, Flaubert v-ar fi fost recunoscător pentru viziune! 5!

miercuri, 27 ianuarie 2010

Uşa interzisă


De câte ori trec pe lângă poarta asta mă întreb amuzat cum ar putea arăta câinele anunţat de avertismentul din imagine. Ce ar putea face el? Să schimbe valută, să-ţi fure din buzunare, să-ţi facă rost de nişte căţele, să-ţi paseze un joint? Să te momească într-o sectă dubioasă? O fi Cristi Borcea cu gândul la Liga Campionilor? N-am avut curajul încă să pun mâna pe clanţă.



marți, 26 ianuarie 2010

Greuceanca

După o săptămână de stat, nu numai în casă, ci numai în pat, am fost obligată zilele astea să renunţ la hibernare.

De data asta a fost vorba de o bildungscălătorie în care eroul, cu ajutorul unor personaje adjuvante, îşi conştientizează, creşte şi desăvârşeşte personalitatea prin depăşirea diverselor obstacole. Ca orice erou, zic să îmi aleg calu'. Sun la agenţia de cai:
- Bună ziua.
- Bună ziua.
- Aş vrea şi io un cal la adresa…
- Cum vă cheamă?
- Greuceanca!
- Aşteptaţi… Va ajunge unul în 4 minute.
Ies să-l aştept. Şi-l aştept, şi-l aştept… Când tocmai îmi îngheţase orice urmă de eroism - adică după vreo 10 minute - ajunge calu'.
- Către castelul Sfântului Pantelimon!!! îi zic, şi pornim într-acolo.
După ce ne-am rătăcit cel puţin o dată, am ajuns la porţile castelului. Acolo îi dau ovăzul, îi mulţumesc că mi-a fost tovarăş credincios şi-i dau drumul.

Intru greu. Balauri, dragoni etc pe care i-am rezolvat uşor cu ovăzul care-mi mai rămăsese. Iau liftul până la 4 la cardiologie, de unde trebuia să obţin papirusul fermecat. Pentru asta trebuia să mă întâlnesc cu Ghionoiu'. Merg, întreb:
- Bună ziua.
- Bună ziua.
- Ghionoiu, aveţi idee unde-i Ghionoiu?
- Păi nu-i…
- Păi io cu cin' plm mă mai bat? Şi de un' mai iau papirusu'?
- Nu te mai baţi azi. Şi nu-l mai iei.
Fi-ţi-ar stetoscopu' de zmeoaică! E timpul să apelăm la adjuvanţi! Sun la A. să sune la M. să vină să sunăm împreună la Ghionoi să ne zică la cine să mergem să obţinem papirusu'. A. îşi face datoria (că şi io o ajutasem cândva cu nişte traduceri) şi M. apare în câteva minute. În timpul ăsta io învăţam lecţia suferinţei, privind cum în jurul meu tărgile şi cărucioarele purtau foşti eroi care probabil încercaseră şi ei, ca şi mine, să-şi împlinească destinul. M. îmi zice să aştept că rezolvă ea.

Mă aşez cu un aer înţelept pe un scaun (pesemne că deja mă maturizasem). Şi de unde n-apare o cotoroanţă care se opreşte în faţa mea şi-mi şuieră:
- Ori nu te simţi bine!?
- Ba da, sunt bine! zic sfioasă, poate oi îmblânzi cotoroanţa.
- Mă, tu nu eşti bine, eşti lividă, tu nu vezi că leşini!!!?
-…
- Vino să-ţi iau tensiunea şi să-ti fac un EKG.
- Nu, lăsaţi, poate că n-am mai ieşit demult din casă…
- Taci, acu vino!
Am zis că acolo-mi rămân oasele.
- 8,5 cu 6!!!!!!!!! urlă ca descreierata. Păi dacă nu te găseam leşinai aci mă!
- Ah, nu, aşa am io de obicei, ştiu, staţi liniştită… şi dau să scot telefonul să sun iar la A. să cheme pe M. de urgenţă şi să lase dracu papirusu'.
- Stai aci întinsă, mă-ntorc imediat să te otrăvesc.

Şi fiindcă probabil meritam, trecusem testul maturizării, în clipa aia se deschide uşa şi intră M. cu papirusul în mână. Mă eliberează şi-mi dă trofeul, iar eu îi las ca amintire o ciocolată şi o pungă de Lavazza.

Aşa am ajuns eu Om.

luni, 25 ianuarie 2010

Gigi Becali şi atacul energetic



O noapte furtunoasă la OTV. În studio îi avem pe Dan Diaconescu şi Pavel Coruţ. La telefon îl avem pe Gigi Becali, care, în numele credinţei, îl înjură cu foc pe Coruţ. Un moment magic:

Dan Diaconescu: Dacă vă atacă energetic, domnule Becali?
Coruţ: (râde)
Gigi Becali: Mi-o beleşte energetic!

duminică, 24 ianuarie 2010

Melcul

Iarnă. Un bar. O masă. Patru oameni. Patru beri. O scrumieră plină. Apare veşnicul profesor de matematică atârnător prin baruri. Îşi roteşte privirea ca un vultur căutând nişte fraieri care să-i plătească o bere. Prostituţia pentru bere a devenit a doua lui profesie. Poate chiar singura. Nimeni nu stie dacă mai predă pe undeva. M. îl cheamă la noi la masă. După obişnuita prostituare verbală, soldată cu 3 beri, îl întreb: domn’ profesor ce-aveţi în geantă? Totul! îmi spune el, făcându-mi cu ochiul.


Acest post a fost scris pentru concursul de proză arhiscurtă de 500 semne de pe Trilema.

JOINT venture


Luptătorul de sumo Haruki a hotărât să facă sex cu iubita lui în vârstă de 38 kg. Din cauza poziţiei neadecvate, luptătorul şi-a strivit iubita, transformând-o în foiţă. Cuprins de panică, dar şi confuz în urma tensiunii sexuale neeliberate, Haruki a decis să ascundă urmele accidentului letal, înfăşurându-şi un joint în fosta iubită. În timp ce transforma în scrum dovada, brigada antidrog a descins în locuinţa sa. Pe parcursul detenţiei, Haruki a slăbit şi şi-a scris povestea: Iubita mea, Sputnik.







Acest post a fost scris pentru concursul de proză arhiscurtă de 500 semne de pe Trilema.


Ştirile Pro TV


mo: ba te am sunat sa ti zic stiri la pro
io: ce?
mo: POLITIA A TRAS, REUSIND SA IMPUSTE CAUCIUCURILE CARUTZEI CU CARE FUGEAU HOTZII =))

sâmbătă, 23 ianuarie 2010

Dacă într-o noapte de iarnă un călător...

...ar lua trenul din gara A spre gara B? Şi, să zicem că ar avea de parcurs 300 de km, la o viteză a trenului de 100 km/h, în cât timp ar ajunge la destinaţie? Dacă tu, Cititorule trecut de clasa a 2a, te grăbeşti să faci împărţirea, iar rezultatul e 3, atunci mai bine l-ai lăsa pe fratele tău de grădiniţă s-o facă. Dacă acestuia din urmă îi dă 8, atunci are toate şansele să înceapă o frumoasă carieră la CFR (sau BEC). Iar tu, Cititorule, ai toate şansele să ajungi, ca şi Călătorul, un simplu încuiat tributar matematicilor inferioare.

Românii au multe bagaje, da' cel mai voluminos e bagajul de cunoştinţe. Cunoştinţe pe care le sună în caz că trenul se opreşte brusc în pustietate. Abia când epuizează bateria telefonului, românul devine solidar.

Cum nimeni nu s-a gândit că staţionarea trenului într-un loc nedenumit oficial "gară" ar necesita explicaţii, oamenii au început să se adaptaze şi să lucreze în echipă. Primul pas a fost calmarea nervilor cu ajutorul ţigărilor, ceea ce a adus cu sine o fragilă relaxare. Pe acest fond, mintea a început să lucreze şi primele idei au luat naştere: s-au organizat grupurile de acţiune LOST şi RĂTĂCIŢI ÎN PANAMA (pe care-l conducea un om, deoarece nu s-a găsit în acel tren o făptură la fel de ştirbă şi de vizibil retardată ca Dl. Gheorghe). Aceste grupuri au decis explorarea pustietăţii în scopul identificării coordonatelor geografice, precum şi efectuarea unei misiuni de identificare şi salvare a eventualilor supravieţuitori din rândul personalului CFR. Călătorul nu s-a alăturat niciunui grup, preferând să moţăie, deoarece era noapte, iar noaptea se doarme.

O altă echipă era cea a intelectualilor. Aceştia au organizat un workshop cu tema: Personaje ale literaturii universale - posibile reacţii în contextul dat. Desigur, cele mai invocate au fost Anna Karenina şi Penelopa. Oare Karenina ar fi renunţat la sinucidere, în condiţiile în care trenul aşteptat ar fi întârziat? Este Penelopa un model de comportament în astfel de situaţii? Ce semnifică trenul în literatura universală? Oare Doamna Bovary ar fi făcut o criză de bovarism dacă s-ar fi aflat într-o astfel de situaţie? Călătorul se chinuia în continuare să adoarmă.

În fine, gaşca panicarzilor îşi desfăşura activitatea pe baza unor date istorice, cum ar fi trenurile naziste care duceau condamnaţii la moarte în pustietate, unde erau ucişi. Alţii aminteau de Expresul groazei, iar alţii de terorişti.

Cum aproape toată lumea coborâse şi păzea trenul, deus ex machina le-a jucat o festă tuturor acestor cârtitori. Trenul s-a urnit din loc pentru câteva secunde. Toate grupurile şi echipele menţionate au fost asimilate de gaşca panicarzilor. După care trenul s-a oprit, căcându-se probabil pe el de râs. Toată lumea a urcat la bord, şi, în scurt timp, din cauza unor chestii chimice pe bază de endorfină eliberată la sperietură, toţi dormeau.

Călătorul a ieşit pe culoar la o ţigară. Un sentiment de mărire şi atotputernicie îl cuprinse. O populaţie întreagă adormită era sub puterea lui. Simpla lor paralizie era mai satisfăcătoare decât orice gest pe care l-ar fi putut face împotriva lor. Să fumezi o ţigară şi să ai la picioare o lume!

Călătorul îşi reluă locul şi, exact în clipa în care adormi, trenul se puse în mişcare. După o oră erau în gara B.

vineri, 22 ianuarie 2010

Ultra(s) prost


Anul trecut, prin primăvară, aşteptam autobuzul obosit după o zi de lucru. Apare un 30, urc. Înăuntru o linişte suspectă, aproape nimeni nu vorbea. Mă agăţ de bara de lângă uşă. Deodată aud un zgomot înfiorător, venit parcă din Jurasic. “Nu v-atingeţi de steaggggggggggggggggg! Fută-vă Dumnezooooooo! Vă omorrrrrrrrrrrr!”. Speriat, m-am uitat în dreapta. În fundul autobuzului, un fel de Tyranosaurus Rex cu sindromul lui Down răcnea ţinând ameninţător în mâini un steag imens alb-negru, cu o lance mai mare decât a lui Don Quijote, care ajungea până aproape de mine. Un suporter al lui U Cluj. Cum se mişca un om pe scaun sau încerca să coboare, ferind cu mare atenţie steagul, maimuţa începea să urle, să injure şi să ameninţe. Se uita bănuitor mai ales la cei mai tineri pe care-i bănuia, cred, că ar simpatiza cu alte echipe.

Când mi-a venit rândul să cobor, am trecut pe lângă steag emoţionat ca un dansator de limbo ameninţat cu pedeapsa capitală în caz de eşec. Am scăpat cu bine în cele din urmă de atacul carnivorului mongoloid.

Azi dimineaţă, tot în autobuz, era un grup de copii de 4-5 ani însoţiţi de educatoarea lor. Unul din ei avea un uriaş fular cu CFR Cluj la gât. Cât de inconştient trebuie să fii ca părinte să crezi că nişte indivizi, care au lovit un cameraman în cap c-o cărămidă, apoi i-au futut nişte bocanci în gură, o să aibă ezitări în a-i sparge mecla copilului tău pentru că acesta are un fular cu echipa adversă? De fapt, nu inconştient, ci dobitoc!

joi, 21 ianuarie 2010

Sclavul perfect


M-am trezit la 6 a.m. şi n-am mai putut adormi. M-a străfulgerat un gând, indus probabil de apariţia lui Emil Boc in acea seară la OTV. Doamne, mi-am zis, Boc seamănă cu Bănel Nicoliţă!!! La fel de sârguincioşi, neobosiţi, ascultători. Nimic nu-i descurajează, nimeni nu-i opreşte. O iau de la capăt mai îndârjiţi, mai ascultători după fiecare autogol. Dacă le-am combina genele, ar ieşi sclavul perfect. Gândiţi-vă! Docilitatea lui Boc şi rezistenţa lui Bănel... Pentru moment l-am creat doar pe calculator. Vă prezentăm Bocbănelul!

miercuri, 20 ianuarie 2010

La bloc. Etajul 1

Ajuns pe îngustul palier de la etajul 1, trebuie să ştii că vocile pe care le auzi nu-s un simptom de schizofrenie. Atât de strâmt este locul şi atât de intense trăirile de dincolo de uşile apartamentelor, încât încerci să-ţi înghesui propriile gânduri pentru a putea capta şi înmagazina cât mai multă informaţie oferită moca de vecini. Nu se ştie când va folosi.

Cele 4 uşi ne spun primele câte ceva despre proprietarii lor. Aceştia sunt nişte oameni gospodari, însă, mai presus de toate, nişte persoane culte. Desigur, mulţi analfabeţi ar putea privi cu invidie opulenţa uşilor, însă un cunoscător ar aprecia rococo-ul extrem de bine executat.

Prima uşă ne anunţă cu litere aurii: Fam. Lohan. O familie clasică, numărând 3 membri: soţia (asistent medical), soţul (cadru militar) şi fiul (adolescent rebel). Nimic deosebit, cel puţin în acel context, la această familie. Poate doar faptul că soţii Lohan aveau un adevărat cult pentru tot ce era din sticlă - de la pahare până la geamuri. Domnului Lohan îi făcea o deosebită plăcere să le spargă cu corpul doamnei Lohan, iar dânsei - să le înlocuiască de fiecare dată, ba chiar (considerând zgomotele şi durata partidelor de spart din ce în ce mai lungi de-a lungul anilor) să le înmulţească. Din cauza acestei fascinaţii pentru cioburi, noi, vecinii, am aşteptat discret un indiciu al originii greceşti a Lohanilor. Acest indiciu n-a apărut dar, ce-i drept, e posibl ca nasul acum roşu şi borcănat al domnului Lohan să fi fost odată drept, iar în locul cheliei să fi fluturat rebel un păr cârlionţat. Doamna Lohan era, de asemenea, o fiinţă melomană, dar şi perfecţionistă. În fiecare zi, după ce-şi punea capul la contribuţie întru spargerea sticlăriei, şi după ce soţul ei adormea epuizat de această muncă, doamna îşi lua acordeonul şi performa pe balcon aceeaşi melodie de jale timp de un sfert de oră. Ba chiar eu, care stăteam în apartamentul de deasupra, ajnsesem să anticipez cumva mersul lucrurilor şi resursele lor de energie şi să încep să fredonez binecunoscuta melodie cu câteva minute înainte, încă de când nici chiar soţii Lohan nu bănuiau că aveau să termine tămbălăul. Băiatul - Loredan - părea mai mămos până la o vârsta, când a realizat că nimic nu se compară cu primele 10 beri băute alături de tatăl lui. Şi mai târziu a realizat că nimic nu se compară cu prima partidă la dublu de spart sticlă folosind capul mamei.

A doua uşă anunţă cu litere tot aurii (aci eu chiar suspectez că din aur): Fam. Chiriţă. Domnul Chiriţă era ţigan, dar se camufla bine sub funcţia de administrator de bloc. Îl mai trădau doar genele foarte întoarse şi burta specifică de origine bulibaşă. Desigur, şi culoarea pielii, precum şi rudele cu fuste colorate care-l vizitau ocazional. Domnul Chiriţă chiar era o persoană de treabă, non-alcoolic şi foarte familist. De asemenea, el era şi primul din bloc care a avut trabant. Într-o noapte de vară, pe scara blocului s-au auzit zgomote mai înspăimântătoare decât orice puteam să ne amintim de pe scara noastră. Astea, adăugate la bătăi nervoase în uşi, ne-au făcut să realizăm că ceva grav se petrecea. În acest vacarm sună telefonul. Era doamna Chiriţă care a anunţat ceva atât de groaznic, încât tata a făcut un gest care ne-a cutremurat pe mine şi pe mama: a luat buzduganul pe care-l credeam ceva obiect decorativ agăţat artistic de o panoplie din lemn în hol şi-a fugit afară. Am aflat că unii încercaseră să-i spargă trabantul domnului Chiriţă, însă tata şi alţi vecini (dar mai ales tata) îi împiedicaseră.

A treia uşă era ciudată. Anunţa tot cu acelaşi tip de litere opulente o familie modestă: Fam. Dan. Ăştia erau doi tineri căsătoriţi şi fără copii. Nu s-au bucurat de simpatia celorlalţi locatari întrucât ei nu aveau viaţă de bloc, nu scoteau sunete, ba erau şi la facultate. Motiv pentru care nici n-au rezistat mult la noi în bloc.

A patra uşă la fel, numai că anunţa o altă familie decât cea care chiar locuia acolo. În realitate, acolo stătea o doamnă, care, din când în când, mai aducea câte un domn, da' nu pe stilul bordelului de la parter. Eu am bănuit că doamna chiar îşi căuta jumătatea, sau măcar un partener cu numele ca cel de pe uşă. Poate numele acela scris cu litere aurii a fost blestemul ei. Nu şi-a găsit niciodată partenerul, deşi ai zice că Popescu e un nume destul de comun.

Scările, spre etajul 2...

luni, 18 ianuarie 2010

Dragă Petrov



Am primit ceva de la Filip care m-a amuzat foarte tare. Am zis s-o pun şi-aci, că e păcat să se piardă!



Totuşi iubirea...


Am ajuns şi la autogară. Mo trebuia să ridice un pachet al uneia care, cică, era bolnavă. Şoferul venea abia la ora 5 şi, cum mai aveam vreo 40 minute până atunci, am intrat într-o bodegă din autogară. O bombă construită integral din termopane. Io cu Mo am luat Ursus, R. un ice tea că era cu maşina. După berile anterioare şi frigul din crâşma de termopan a trebuit să mă aventurez la budă. Cu gândul la leul pe care trebuia să-l plătesc pentru o budă infectă , am pornit. Din termopan şi buda, evident. Înăuntru, însă, surpriză! În loc de obişnuita ţigancă, întânzindu-ţi condescendent cei 20 cm de hârtie igienică roz, am găsit ceva idilic. La fel cum bacteriile traiesc pe Marte, în gropile abisale din ocean, în ape mega fierbinţi sau la pol, aşa trăieste şi iubirea. Ţiganca nu era singură pe scaun. O ţinea în braţe duios iubitul ei, ţigan, cu geacă de vinilin neagră. Eros a tras cu săgeata în căcat, sămânţa iubirii încolteşte şi în căcat şi în pişat şi în băşini. Există iubire!

duminică, 17 ianuarie 2010

Nelinişti metafizice


Măcinaţi de tot felul de probleme grave, oamenii caută pe google soluţii. Iată cele mai interesante căutări ale cititorilor noştri, după o lună şi jumătate de activitate. Sunt pline de tâlc, nu necesită comentarii.

- unde ne pisam fetelor

- am bagat degetele in pizda mamei mele

- femei ejaculate an pizda

- o femeie in pizda goala cu fata la aparatul foto

- ne futem sau ne parcam

- cum se uda pizda

- ce cred femeile despre ejacularea precoce

- cum se traduce wiskey in the jar

- cel mai frumos milf din lume

- un baeat scote pula la fata io baga pizda

- fut strampi

- lup fute una

- secrete olimpiada fizica

sâmbătă, 16 ianuarie 2010

La bloc. Parterul

Cum ajungeai la scara B erai întâmpinat, cu rare excepţii, de Lili. Ea era şefa comitetului de primire în bloc şi responsabilă cu "sărnaaaaaaa". Lili era fata vecinei de la 2, despre care voi povesti la timpul potrivit. "Sărnaaaaaa" nu era numai un simplu salut reverenţios, el se exprima în funcţie de câteva reguli foarte clare, chiar dacă tacite: beneficiarii lui erau numai şi numai familiştii cu copii. Cuplurile căsătorite, dar fără copii primeau un "bună ziua" (în cazul în care erau suficient de în vârstă), sau un "bună" (în cazul în care aveau până în 40 de ani). De asemenea, "sărnaaaaaa" nu ţinea cont de sex. Nici de sexul emitentului, nici din cel al emiţătorului. În fine, cea mai importantă dintre reguli se referea la frecvenţa salutului: acesta nu se aplica numai la primul contact cu persoana salutată, ci la orice contact cu aceasta pe parcursul zilei. Astfel, fericitul părinte demn de "sărnaaaaaa" se bucura de respect la venirea de la serviciu, la ieşirea cu gunoiul, la intoarcerea de la gunoi, la ieşirea pentru cumpărături, precum şi la revenirea de la cumpărături, la scosul capului pe geam întru verificarea integrităţii copilului etc.

Odată intrat în scară, te întâmpinau familiarele cutii poştale. Nu exista cutie poştală necunoscută. Practic, în scara noastră era încă de pe vremea aceea o transparenţă extraordinară şi, probabil, uşile acestor cutii poştale mai existau doar pentru că locatarii erau prea ocupaţi pentru a-şi pierde timpul cu demontarea lor. În principiu, orice tip de corespondenţă era la comun, nici nu trebuia să memorezi numărul căsuţei corespunzătoare apartamentului tău fiindcă oricum le luai pe toate la rând. De aceea, pentru noi, apariţia presei după revoluţie nu a reprezentat un eveniment notabil şi, în niciun caz, un element de diversitate.

După lecturarea corespondenţei sau doar colectarea acesteia pentru o lectură tihnită la flacăra lumânării sau a aragazului, dădeai de cele patru apartamente de la parter. Salutai şi tu cu voce tare, ştiind că vecinii tăi deja o făcuseră din spatele vizoarelor. Aici ne oprim pentru o prezentare a celor 4 familii de la parter.

Familia lu' doamna Vica: de moment ce toţi aleseserăm să o denumim aşa, e clar cine era personajul reprezentativ. Familia era compusă din doamna Vica, soţul ei şi cei 2 copii - Georgiana şi Sorin. Dna. Vica era o femeie mică de statură, extrem de dârză şi voluntară, care se ocupa cu borşul, motiv pentru care apartamentul ei răspândea mereu o aromă specifică. Din cauză că stătea toată ziua acasă făcând borş, doamna Vica nu avea îmbrăcăminte de stradă, dar avea, in schimb, două capoate: unul pentru sezonul toamnă-iarnă şi unul pentru primăvară-vară orice an. În timpul în care procesul de borşire nu mai depindea de ea, stătea la geamul de la bucătărie, de unde schimba opinii diverse cu vecina omoloagă din 42C, scara B sau pur şi simplu contempla apolinic bucăţica de alee vizibilă de la geamul ei. Soţul avea uniformă şi lucra în armată. El era un tip posac, retras şi cam dubios. Faptul că era beţiv nu deranja pe nimeni, dar faptul că invita fetiţe (la propriu) în casă când doamna Vica întârzia câteva ore la cumpărături de seminţe a fost catalogat, chiar şi pe strada noastră, drept inadecvat. Copiii lor sunt personaje nesemnificative, Georgiana fiind prea mică şi neparticipând la jocurile noastre, iar Sorin prea mare.

Familia lu' Ştefania: o familie mai modernă şi mai nonconformistă. Familia era compusă cu siguranţă din Ştefania. Ocazional, apărea şi un soţ. Numărul copiilor varia în funcţie de diverşi factori. Uneori erau mai mulţi copii, uneori mai puţini, dar niciodată sub 3. Casa ei era mereu deschisă 1. pentru că de multe ori nu avea uşă (se foloseau cartoane sau perdea) şi 2. pentru că era bordel. Casa era, de asemenea, amenajată în stil minimalist, mai precis nu avea mobilă, ceea ce, în mod normal, ar fi dus la o atmosferă aerisită. Paradoxal, apartamentul degaja un miros dulceag-leşinător cu accente înţepătoare. Un aspect şi mai pitoresc era acela că îşi amenajau bucătăria şi WC-ul în orice parte a casei în funcţie de necesitate sau stare de spirit. Ştefania era o tânără cu o siluetă ca cea a majorităţii femeilor britanice şi cu nişte buze imense, pe care nici Marinela Niţu nu le-ar putea egala. Bordelul era administrat de ţiganul de la etajul 4, dar nu a părut niciodata că Ştefania ar fi fost cumva obligată să facă sex împotriva voinţei ei. Aşa se pot explica gemetele de plăcere din spatele blocului în anumite nopţi, sau gemetele de acelaşi tip din casa scării în nopţile mai friguroase, sau din nopţile în care Ştefania nu mai avea loc în propriul apartament. Din când în când era gravidă sau bătută.

Familia Constantin: compusă din mamă în vârstă, pensionată pe caz de boală şi copil handicapat. Ea era o femeie pe care ai fi considerat-o blândă, dacă nu ai fi ştiut că e proastă. Mereu tăcută şi suferindă, extrem de uscată, fumătoare înrăită, ieşea des în faţa scării unde, evident, fuma şi asculta poveştile Ştefaniei, uneori mai atentă, alteori mai absentă. Fiul ei se bucura de o copilărie veşnică. Distracţia lui principală era bara pentru bătut covoare, de care se agăţa cu picioarele, rămânând minute bune cu capul în jos, murmurând propoziţia lui preferată: "sunt fatăăă (după care ofta din rărunchi) sau băiat"... Apartamentul lor nu degaja niciun miros.

Familia doamnei Olga: era compusă din doamna Olga, soţul ei şi un copil. Era o familie mixtă - ea mai în vârstă, el foarte tânăr. Ea, se stia pe surse, fusese cam curviştină, şi chiar se vedeau pe faţa ei diferitele straturi de alifii cu care fusese unsă. O întâmplare interesantă a avut loc în perioada în care doamna Olga era proaspătă mămică. Cum dânsa avea diverse întâlniri cu diverse prietene în timpul zilei, iar soţul era la serviciu, cineva trebuia să stea cu ăla micu' pentru câteva ore. De aceea, doamna Olga ne chema pe mine , pe Lili şi încă o fetiţă (aveam vreo 7 ani atunci) să-i supraveghem bebeluşul. Într-o astfel de zi, una din noi a avut un flash forward şi s-a imaginat mămică. În acea stare de efuziune maternă, a luat copilul în braţe, l-a ridicat, şi când să-l aducă spre o poziţie normală... i-a scăpat situaţia de sub control şi l-a izbit cu capul de genunchii ei. În urma zgomotului iscat, copilul a început să plângă, apoi să zbiere, apoi să se învineţească, apoi a intrat mă-sa providenţial. A acceptat cu uşurinţă nedumerirea noastră referitoare la toanele bebeluşului şi ne-a mulţumit pentru ajutor. De-atunci n-am mai fost babysitter niciodată.

După ce, timp de câteva secunde, rememorai cele de mai sus, te îndreptai spre etajul 1...

vineri, 15 ianuarie 2010

Pârâciosul clasei


Am încercat să comentez pe blogul lui Ciutacu. Cârtiţa asta râioasă publică doar comentariile pupincuriste, la fel ca şeful lui. Şi nu, nu l-am înjurat.

Rămăşiţe electorale


Oprit la trecerea de pietoni, am zărit pe stâlpul semaforului un sticker jerpelit al PNG-ului ( ca imaginea actuală a partidului, de altfel) rămas de pe la alegeri. Analizându-l, am ajuns la următoarele concluzii posibile :
- au torul nu l-a citit pe Caragiale
- autorul era turmentat
- autorul s-a gândit că beţivii l-ar vota mai degrabă pe Gigi Becali şi a hotărât să se adreseze lor, caz în care putea adăuga “hâc” după “ eu… cu cine votez…”



joi, 14 ianuarie 2010

Blind Fury partea a 2 - a


Săptămâna trecută a rulat un minunat film cu Rutger Hauer pe Pro TV. Blind Fury se cheamă şi e din 1989. Prietenul meu Mo mi l-a povestit pe messenger. Acest Rutger este pe nedrept eclipsat de Chuck Norris. Aceasta este partea a doua şi ultima a relatării, în care Mo, obosit, se duce la culcare.

..........................
io: =))
io: de tot?
mo: acuma i o spart fatza si i o furat cheia
io: de la bicicleta?
mo: cheia aia era de jos de la centrala
mo: da nu i centrala jos
mo: ii laborator
io: coca hero?
mo: de preparat droguri
io: le taie rutger
io: el taie si nisipu cred
mo: stai cal cunoaste pa asta de la droguri
io: or fost colegi?
mo: da numa ca ala vede
mo: el nu mai vede
mo: =))
mo: droguri albastre , ceva special, par mai degraba diamante
mo: nu traduc astia cum trebe
io: pai poate se topesc in gura
io: ca gheata sau e Zyclon B
mo: s o enervat
mo: o taiat si o clantza
mo: =))
io: si cum mai intra?
mo: o taiat o pa dinafara
mo: sa nu poata aia ieshi
mocu: =))
io: =))
io: da-l ma-n plm
mo: stai c o mai aparut un shef mai mare a mafiei
mo: care o furat niste copii
io: si ce plm cauta acolo la cazinou? ii joaca?
mo: sper sa mearga la cineva dupa ajutoare
io: =))
mo: chiar merg dupa ajutoare
io: ce bine! =))
mo: sper sa iasa maestrul Schroeder din testoasele ninja
io: =))
io: splinter ma
mo: =))
io: schroeder era ala rau
mo: nu nu, sa urca intr un teleferic
mo: ala sefu cel mare traieste pa ceva munte
mo: asa ca la Belvedere cumva, sa vede ca i plin
io: =))
mo: ma duc in pat dincolo, sa adorm pana vine sfarsitu ca nu cred ca l suport
mo: il intuiesc numa pa rutger cum taie dealu de la belvedere
io: =))
mo: mai stau un min c o nceput
mo: in gara de la teleferic ii asteapta un numar mare de gangsteri care descarca toata munitia
mo: sefu mafiei rade
mo: dar....
mo: surpriza
mo: telefericu e gol =))
io: le-a taiat munitia?
io: =))
mo: cre ca el ii sus pa cabina si taie cablu de otel
mo: nu stiu cum o facut da i in cladire
io: =))
mo: gloantze ferite? mai merita sa le trec in revista?
io: le-a taiat zboru? =))
mo: hopa remember
mo: Vietnammm =))
io: o fost si-acolo?
mo: dada asa sa pare
mo: acuma cica sa mpiedica de mese n restaurant ca nu vede
mo: asa cum facem si noi , stii?
io: se da orb =))
io: =))
mo: =))
mo: NA AICI NOI faceam altfel!
mo: nu treceam asa pa langa bar
mo: =))
mo: ii incercuit =))
mo: nu mai rezist merg dincolo
mo: paaa!

(sfârşit)

http://www.imdb.com/title/tt0096945/

miercuri, 13 ianuarie 2010

La bloc. Episodul pilot

Timp de 20 de ani am numit "acasă" un apartament de la etajul 2 al blocului 43C, scara B şi probabil că pentru păcatul de a mă fi mutat de-acolo ard mocnit astăzi.


Strada T arăta ca o masă de 12 persoane. Pe laturile lungi, de-o parte şi de alta, stăteau cele 5 scări ale blocului 43C şi respectiv cele 5 scări ale blocului 42C.
Într-unul din capete trona un monument istoric, probabil cea mai veche construcţie din zonă - ţiganca Tilina. Pe ea o găseai la orice oră, în orice condiţii meteorologice, lipită de scăunelul de lemn care devenise demult un organ, c-o mână pe punga de seminţe şi cu cealaltă pe dopul de plastic capitonat cu vată. Dopul era submultiplu de cornet, în general un cornet însemnând 5 dopuri cu seminţe.
În celălalt capăt - ghena, care era şi un fel de checkpoint: până la ea era acasă, de la ea încolo ieşeai în lume.

Deşi cele 2 blocuri semănau izbitor, 43C se bucura în plus de un spaţiu parţial înierbat, aşa-zisul "spatele blocului", care-l separa de 41C (niciun rol semificativ, activ pentru noi, dat fiind că el aparţinea altei alei).

Populaţia majoritară pe strada T era de-un neam cu Tilina. Existau însă şi 2 - 3 enclave, printre care şi scara mea. Asta a generat însă, dincolo de unele aspecte civile sau penale, multe poveşti care să te facă să consideri Cireşarii sau Muşchetarii nişte plictisitoare lecturi obligatorii.

Noi, copiii, ne petreceam timpul adesea în faţa blocului, unde, la adăpostul unor jocuri ca "elasticul", "flori filme fete sau băieţi", "ţară ţară vrem ostaşi" sau "leapşa", urmăream dramaticele vieţi ale fanţilor şi divelor de pe strada noastră. Existau câţiva piloni - personalităţi cu autoritate, câteva personaje care gravitau în jurul lor (fericite să-şi lege, oricât de nesemificativ, existenţa de cea a mai marilor) şi câţiva oameni.
Printre piloni, era unul cu circumferinţa cea mai mare: Balena. Sincer, nu cred să fi existat cineva, nici măcar însăşi Balena, care să-şi amintească numele ei real (care, probabil, se situa în zona marilor oraşe ale lumii). Balena era o vietate de poveste, şi care, în ciuda formei totuşi umanoide, adusese pe lume vreo 12 purcei. Alăpta tot timpul, cam de când o ştiu şi până am plecat de-acolo. Dat fiind că neamul ei ocupa aproape o scară (exceptie făcând vreo 2 apartamente în care se rugau de moarte 2 păreri de fiinţe fără vârstă), aceea era la propriu scara ei.

Alte autorităţi pe strada T erau fraţii Cezar şi Cartouche - frumoşi, deştepţi, aventurieri, uneori tăiaţi, alteori tăietori, doriţi până la sinucidere de orice ţigancă întreagă la cap, parfumaţi, mereu ingânduraţi, cu cearcăne poetice de Rimbaud de cartier, campioni incontestabili la barbut. De multe ori s-au auzit sirenele miliţiei şi salvării pe strada noastră, însă numai o singură dată în tandem (când Cezar era să moară în urma unui duel din motive pe care nu le-am înţeles că eram prea mică să mi se spună) şi o singură dată decisiv (când miliţia ni l-a luat pentru câţiva ani pe Cartouche).

Alte două personaje importante - Venera şi Gore, frate şi soră. Venera avea un comportament repetitiv, în sensul că din când în când fugea cu câte un bărbat, ţigănimea se agita, o căuta, îl băteau pe nenorocit, iar ea se întorcea invariabil spăşită acasă. Gore era beţiv, dar avea un har: fascina puţinele românce tinere din zonă. Câteodată venea şi cu autsaidăre, tot românce.

La personaje secundare avem: femeia de serviciu la toate scările. Ea era una din fiicele Tilinei, extrem de mică şi slabă, fără dinţi, umilă, bătută rar da' bine de omul ei când acesta işi amintea că există. Era, de asemenea, primitor universal - de la haine vechi până la scuipaţi şi chiar bărbaţi beţi care încurcau apartamentele. Şi pe ea dumnezeu a iubit-o şi-a făcut-o fertilă, bucurând-o cu 3 copii: Alifie, Doina şi încă unu' (n-am ştiut niciodată cum îl chema). Alifie era al dracu şi incredibil de mic, din care cauză nu-i putea nimeni aproxima vârsta aşa ca au fost scandalizaţi toţi când l-au prins arzând-o pe una în scara blocului, aflând ulterior că omu' avea tot dreptu' la cei 15 ani.

În fine, mai e cineva de menţionat: mamaia Popescu. Româncă, bunică bună la toate pentru oricine, la orice oră. Stătea la parter şi casa ei era mereu descuiată. Era respectată chiar şi de Balena, ajuta pe toată lumea (inclusiv mie mi-a croşetat fularul pentru lucru manual), şi avea un dalmaţian. Nepoata ei, extrem de frumoasa Luiza, olimpică la limba română, a căzut în mrejele lui Gore, cu care a stat o perioadă până s-a măritat c-un ofiţer sau ceva de genul.

Scara B, adică a mea, reprezintă un caz atipic în tot acest context. Am evitat să povestesc aici despre vecinii mei de scară, pe care îi voi descrie în episoadele următoare, pe etaje.

marți, 12 ianuarie 2010

Blind Fury partea 1


Săptămâna trecută a rulat un minunat film cu Rutger Hauer pe Pro TV. Blind Fury se cheamă şi e din 1989. Prietenul meu Mo mi l-a povestit pe messenger. Acest Rutger este pe nedrept eclipsat de Chuck Norris.


mo: un excelent film pa prot v
mo: RUTGHER HAUERR
io: orb nu?
mo: ORB
io: cu bata aia?
mo: =))
io: il stiu
mo: si caratist
mo: =))
io: incredibil film e ala =))
mo: probleme
mo: o ajuns la un peco , simt ca nu va fi bine
io: taci ma =))
mo: =))
mo: ahaa, fuge prin porumb, credeam ca l scapa vreo diaree
io: opreste si gloantele cu bastonu ala
mo: dar nuuu, se orienteaza dupa fasaitu cocenilor
io: taci ma =))
io: ca-mi curg lacrimile pe taste
mo: =))
mo: or aparut criminalii cei rai
mo: care par mai degraba hoti de portmonee de la cap aurora
io: =))
mo: sincer ma asteptam ca acuma rutger hauer sa secere lanu ala de porumb de nervi
mo: =))
io: =))
mo: o taiat o casa cu sabia =))
io: ba nu mai pot cum plm?
io: ca nu mai retin
mo: practic nu credeam ca sa poate asa ceva
mo: era unu p o casa
mo: si o scos asta sabia o dat o lovitura si o secerat casa
mo: =))
io: si l-o omorat?
mo: autorului nu i s a parut relevant sa prezinte acest fapt
mo: =))
io: =))
mo: acuma l pipaie pa copil pa fatza
mo: am impresia ca vrea sa i ia lui vederea si sa si o puna lui
io: opreste-te futa-te grau =))
mo: GERHARD HAUER
mo: da marele actor copil se numeste Brandon Call m am documentat
mo: cred ca i fiu lu Total RECALL
mo: =))
io: =))
io: ba mo l-as deschide da prefer sa mi-l povestesti tu
mo: =))
mo: ba nu mai pot
mo: o taiat o musca cu sabia
mo: =))
io: mi-au curs mucii
io: ce bixtonim
io: rutger hauerrrrrrrrrrrrrrrrr =))
mo: nu sa poate s o amestecat scenariile
mo: l o pus la pamant pa rutger hauer
io: cine copilu?
mo: nu, niste gangsteri, aia de la Cap Aurora sa pare ca or scapat, si acuma or furat un papuc
io: =))
io: ce papucu pulii
mo: Duba de aia de paine
io: ah
io: am crezut ca pantof =))
mo: nu nu
mo: o belit pula astia
mo: sa urca rutger hauer la volan
io: =))
mo: c o simtit ca sa ndeparteaza f mult de sabie, gangsterii I au aruncat toiagu pa geam
io: cu ce vede?
io: cu paru?
mo: nu imediat cred ca zice gluma aia
mo: MAN YOU RE BLIND?
mo: si el YES WHAT’S YOuR EXCUSE?
mo: =))
io: =))
mo: s or intors dupa toiag, baiatu numarand inapoi de la 31
io: cum adica numarand? pentru ce?
mo: ca nu si putea lua un reper vizual
mo: erau inchisi in spate
io: si a numarat cumva in spatiu?
mo: iar s o urcat la volan
mo: publicitate ca norocu
mo: acuma ne lasa sa mergem la tzigara ca i prea intens
io: =))
mo: =))
………………
mo: actiunea se muta la un cazinou din las vegas unde apare presupusul shef al mafiei
mo: rutger hauer joaca la slots machine
mo: se gandeste sa joace si la ruleta , da chiar joaca , castiga =))
io: asa orb? =))
mo: apar si hawaienii care vor sa i inshface castigurile
io: sau si-a reluat vederile?
io: =))
mo: normal ca orb
mo: hopa agentu o trantit bila
mo: rutger sa gandeste, ea sa nvarte....
io: se concentreaza ma pl =))
mo: o scos sabia
mo: io taiat pageru la agent
io: =))
io: cum plm?
mo: pager cu care sa pare ca influentza rezultatu jocului
io: =))
io: prin satelit
mo: or venit si tzaranii din cap aurora ca i loc de bataie
mo: lift cu coduri =))
io: copilu unde-i?
mo: nu stiu probabil ishi face vreo laba pa posterele de pa peretii de la centrala
io: =))
io: centrala care?
mo: nu apare n film, iti imaginezi tu, aia de sub cazinou
io: =))
mo: =))
io: termica?
mo: dada
mo: =))
io: =))
mo: cumva o reusit rutger sa intre a marele mafiot
mo: Franc Devereaux =))
io: ai de plm
io: ce conman =))
mo: pt nceput o scos sabia si i o taiat sprancenele lu franc =))

(va urma)


http://www.imdb.com/title/tt0096945/

luni, 11 ianuarie 2010

Capră. La pian.



Dragă Alicia Keys,

Încă un clip ţi-a apărut. Aceeaşi veche poveste. Toată lumea ştie că eşti talentată, ai voce, cânţi bine la pian, ai piese drăguţe, eşti şi frumoasă. Ce nu înteleg eu la tine e de ce nu cânţi la pian ca alţi artişti de pe un scăunel d-ăla. Nu, tu tre’ să cânţi din picioare, ba mai mult, să cânţi din picioare cu posteriorul scos în afară, de parcă ne-ai invita pe toţi să ţi-o tragem pe la spate. Chiar aşa mare nevoie ai de categoria de fani labagişti? Io nu cred, dar, dacă totuşi de asta ai nevoie, fă şi tu precum colegele tale Rihanna, Shakira, Beyonce ş.a. şi nu te mai agăţa aiurea de pianul ăla. Sau tu vrei sa fii şi cu pula-n cur şi cu sufletu-n Rai?

Petrov



duminică, 10 ianuarie 2010

Lola/vs/Tanţa

2 curve, prietene vechi, se întâlnesc la un moment dat întâmplător. Prima era vai steaua ei, ciorapii rupţi, fustă de muşama, nevopsită. Cealaltă - parfumată, ciorapi de mătase, pantofi de firmă.
Prima: Ce faci fată, ce bine-ţi merge. Cum ai reuşit? Că io muncesc pe rupte şi tot amărâtă sunt.
A doua: Păi fată, să-ţi zic secretu' meu: în timp ce sug pula clienţilor îmi rostesc numele - Lllooolllllaaa! Ăştia toţi sunt în extaz, mă plătesc regeşte şi mă caută mereu. Nici nu mai am nevoie de peşte! Ia să faci şi tu la fel, să vezi ce bine o să-ţi meargă.
Prima a băgat la cap sfatul şi fiecare şi-a văzut de viaţa ei. După o perioadă se întâlnesc iar. Prima era într-o stare jalnică, bătută, fără câţiva dinţi, hainele rupte. A doua - haină de blană, jeep, şofer...
A doua: Da ce-ai făcut fată, nu mi-ai ascultat sfatul????
Prima: Ba da, am făcut cum mi-ai zis şi uite cum am ajuns!
A doua: Păi cum?
Prima: Păi în timp ce le sugeam pula îmi rosteam numele: Tanţţţţaaa...

Despre ce vreau să povestesc...
Se dau următoarele date: 2 tipe, amândouă cu iubiţi
Cerinţă: cum să dai barbatul pe brazdă?
Rezolvare:
- Fată, io îţi zic - cea mai bună metodă e să nu mai faci sex cu el o perioadă după ce-ţi greşeşte!
- Crezi?
- 100%. Io aşa fac şi ştii ce l-am educat?!
- Bine fată, hai că îl învăţ io minte!
Rezultat: După câteva luni, prima s-a căsătorit, iar pe cealaltă a părăsit-o iubitul.

Bărbaţii nu-s toţi făcuţi la aceeaşi fabrică...

sâmbătă, 9 ianuarie 2010

From Spania with love



M-a sunat un amic din Spania cu care nu mai vorbisem de câteva luni:

El: bă, tocmai am futut o chinezoaică!
Io: bravo, mă, tu operezi internaţional!
El: m-a costat o sută de euro!

Gripa bovină


Mă uitam acuma pe Realitatea la cretinii ăia care stau la coadă să se vaccineze gratuit contra gripei porcine. Imbecililor, staţi dracu’ acasă că mai repede luaţi gripă la cozile alea de sute de oameni!

Într-o zi un lup a borât o oaie...


Nu mi-au plăcut niciodată căciulile din blană de oaie. Pe cele de astrahan le urăsc, mai ales că ştiu cum se scot mieii ăia nenăscuţi direct din burta oilor. N-am înţeles niciodată fascinaţia românilor de peste 40 de ani pentru aceste căciuli. Mereu îmi apăreau ca un simbol al înapoierii poporului român şi a Estului, în general.

Într-un episod din Seinfeld toata lumea lua la pulă o astfel de căciulă pe care şi-o luase George. Nici dracu’ nu umblă în vest cu asemenea spurcăţenii.Mi-am pus şi eu una pe cap mai demult. Incredibil de incomodă, grea, inutilă, te simţi ca o muiere africană care duce pe cap un coş cu banane. Nu te apară nici de frig, pentru că nu-ţi acoperă urechile.

Cine dracu a inventat aceste conuri, trunchiuri de conuri, cilindri, aceste deformări chinuite ale blănii de oaie? Probabil vreun strămoş al lui Becali a găsit o bucată de oaie vomitată de vreun lup şi şi-a pus-o-n cap. La televizor vedem uneori meşteri mândri de acest meştesug transmis din tată în fiu, cu ochii lăcrimând când ne spun că e pe cale sa se piardă această mândră zestre ancestrală a poporului, căciula vomitată de lup. Doamne ce mă bucur! Dispariţia ultimei căciuli de blană din România, va fi semnul ieşirii din criza economică şi politică perpetuă.

Cu toţii am observat câţi directori de instituţii publice, parlamentari, lideri sindicali, şmecheri cu burtă au asemenea căciuli care le decorează cheliile ca niste muşuroaie dezgustătoare de cîrtiţă. Pentru ei reprezintă un motiv de mândrie, un indicator de statut social, pentru mine reprezinta tot ce-i mai urât în ţara asta. Dispariţia lor va marca sfârşitul unei ere, moartea ultimelor fosile comuniste.

În imagine îl avem pe preşedintele uneia din cele mai înapoiate ţări din lume, domnul Hamid Karzai din Afganistan. Cu căciulă.



vineri, 8 ianuarie 2010

"Fear of the dark" pentru copii


Nu ştiu dacă există jucării de pluş in formă de rocăr. De ce n-ar exista? În fond, şi urşii adevăraţi sunt nişte animale înspăimântătoare, blănoase, cu manichiura la pământ, dar nimeni nu poate contesta că ursuleţii de pluş sunt absolut adorabili! Şi porcii adevăraţi grohăie, şi totuşi cele mai simpatice puşculiţe au formă de porc. Şi sconcşii put, dar asta nu a împiedicat apariţia unor întruchipări de pluş extrem de drăguţe.

Până la apariţia lor acolo unde le este locul, în magazinele de jucării, mă mulţumesc să semnalez pentru moment existenţa rocărilor de pluş, deocamdată sub formă de metaforă, în lumea blogurilor.

Întrebare: Filosoafe, dacă ai fi din nou mic (în spaţiu şi timp), tot roacher ai vrea să te faci când vei fi mare?
Răspunsul cred că poate varia pe următoarea scară: da - Martha Stewart (că-i mai naşpa decât Jamie Oliver) - zoolog - ginecolog de păpuşi - Moriarty-ul lu' Watson (io votez pentru asta!) - marcă de bere - nu.

joi, 7 ianuarie 2010

Confruntarea


Mergeam îngheţat şi grăbit spre serviciu pe un trotuar îngustat de maşinile parcate pe el. Deodată, de după colţ, se iveşte, înaintând foarte hotărâtă spre mine, o femeie. Era evident că unul dintre noi trebuia să se dea cumva la o parte. Ne-am oprit faţă în faţă. Ea şi-a tras mucii foarte zgomotos uitându-se fix la mine. Io m-am uitat în ochii ei şi mi i-am tras şi mai zgomotos. S-a băgat între două maşini parcate şi m-a lăsat să trec. Veni vidi vinci!

miercuri, 6 ianuarie 2010

Furăciuni din prezent, nu de demult

Iată un exemplu de furăciune tipic românească, generată de lipsa de imaginaţie şi de scrupule a agenţiilor de publicitate din ţara noastră. În Franţa (în ultima vreme şi la noi de către Tnuva) se produce de ani buni iaurtul marca Yoplait pe care e afişat sloganul „saveur d’autrefois”. În România s-a lansat anul trecut, de către Napolact, o gamă de iaurturi (oribile la gust) pe care scrie „gusturi de demult”. Diferenţa dintre cele două e dată de faptul că al doilea slogan reprezintă traducerea din franceză a primului.




">

marți, 5 ianuarie 2010

Cinteza zilei



4 ianuarie 2010. Antena 3. Cea mai jalnică emisiune pe pupat în cur, Sinteza zilei.

La flipchart (tot Dan Diaconescu v-a învăţat şi asta) se află nevasta lui Mircea Badea, Mihai Gâdea. Pe scaune avem o fătucă blondă, un individ cu faţă de tocilar de şcoală generală, pe care n-am reţinut cum îi cheamă. De asemenea, îl avem pe Valentin Stan, care arată şi se comportă de parcă ar fi tras pe nas vreo 3-4 linii de zebră, şi pe tonomatul de pe 2, Victor Ciutacu.

Ciutacu către Gâdea:

“Scrie cu litere de tipar să înteleagă şi electoratul domnului Băsescu!”

Păi bă ţăran prost, adolescent întârziat, ochelarist nefutut, homosexual castrat ce eşti, jumate din ţara asta l-a votat pe Băsescu, puberule media!!! Nu voiai să scrie cu căcat de motan sa fie pe gustul vostru?

luni, 4 ianuarie 2010

Spargem geamu.

După eşecul campaniilor „ridicăm ştergătoarele”, „spargem roata”, „zgâriem cu cheia”, „punem bombă”, individul ăsta a ajuns la concluzia că cel mai bun efect are avertizarea de mai jos.



Iaca poznă!



Mă uitam ieri la Antena 3:
- Ce pula mea e asta? Retrospectiva meteo 2009? Aştia-s cu capu’?
- Păi ce să dea şi ei acuma c-a ieşit Băsescu?...

În dimineaţa asta, pe MTV România, văd un promo pentru o emisiune la fel de promiţătoare. „Iaca poznă!” se numeşte, probabil Leonida Lari a asigurat traducerea şi adaptarea variantei americane.

duminică, 3 ianuarie 2010

Alex pseudonegrul


Yo Alex,

Tu erai nefericitul câştigător al concursului Star Factory (2003) Nefericit că nu te-a băgat nimeni în seamă multă vreme. Apoi ai reapărut. Pe zi ce trecea erai tot mai negru. Tot mai mulţi muşchi aveai, tot mai groase buze, tot mai multe tatuaje retarde te acopereau, haine de negri tot mai penale. Ai primit şi tu spamurile alea cu penis enlargement, aşa-i? Ai devenit omul care a inversat boala lui Michael Jackson, tu te-ai făcut din alb tot mai negru, poate că dacă te puneai la dispoziţia ştiinţei s-ar fi găsit antidotul pentru boala de depigmentare a lui Michael. În curând părea că nu mai ai loc în cămaşa ta. Cânţi doar rnb şi hip hop de doi lei, muzici de negri evident. Cred că-ţi pare rău că nu te-au bătut copiii în faţa blocului când erai mic să ne poţi arăta vreo cicatrice din ghetou. Cum faci mă? Cremă de ghete Guban? Cu de-astea te dai? Ai pile la Techirghiol?

Ya-te-aşa cum eşti, mă băiatule, Busta Rhymes de jucărie ce eşti!

Petrov

Persoane interesate