joi, 29 aprilie 2010

L'hirondelle

După un drum cu metroul, plictisitor ca un film românesc premiat, ajung la Eroii Revoluţiei. Nu pentru a mă fâţâi prin cel mai horror mall din Bucureşti din cea mai penală zonă din Bucureşti.

Decid să parcurg cele 2 staţii de tramvai care mă despărţeau de finish pe jos. Drumul e plăcut. Afară bate un vânticel de-ţi intră-n oase, de-ăla aducător de vărsat. Trec pe lângă cimitir şi mă simt o eroină înfruntând pericolul venit pe calea aerului. Le zic în gând "Nu existaţi! Nu existaţi! Sunteţi nişte plăsmuiri!" stafiilor cu varicelă şi alte boli, care vor să infesteze trecătorii ca mine.

Ajung la destinaţie şi-mi aprind o ţigară. Aştept. Tot felul de dubioşi bulimici băloşesc la coadă la fast food-ul care mă înconjoară. Pentru că, ştiţi, mirosul nu rămâne în sediul social sau punctul de lucru. Nu, el se răspândeşte şi e la fel de nociv ca varicela.

În acest context aveau să apară cele 2 personaje ale povestirii, că io-s un fel de Balzac la faza asta: un câine prost şi-o babă miloasă.

Câinele avea un rest de peşte, pe care-l ţinea într-un mod amuzant şi drăgălaş, genul de pus pe youtube de vreun cretin. Cumva coada peştelui îi atârna comic din bot. Baba venea din direcţia opusă. Şi unde n-o vezi că se smuceşte spre el fără nici un avertisment şi-ncepe să-i tragă coada de peşte din bot, de-a-ncremenit toată lumea. Până şi bulimicii şi-au suspendat sucul gastric pentru câteva secunde. Ăştia doi, combatanţii, gâfâiau de la egal la egal. Şocat probabil, câinele cedează repede şi rămâne siderat, cu privirea deznădăjduită spre baba nebună. Nebuna rămâne siderată, cu privirea la bucata de peşte. Îşi revine cât să poată lega câteva cuvinte şi, în timp ce îndesa bulversată coada de peşte în geantă, bolboroseşte răguşită "Credeam că-i o rândunică… Credeam că mai e vie…" şi pleacă împleticită.

După câţiva paşi se opreşte, scotoceşte prin geantă şi-i aruncă înapoi câinelui rândunica.

marți, 27 aprilie 2010

Confruntarea 2


Am fost c-o colegă cu maşina până la Selgros s-o ajut să care nişte cumpărături. Am salivat pe culoarele dintre rafturi împingând un cărucior plin de bunătăţi, având în buzunar doar banii de plătit factura de curent. Cât pe ce să-mi bag pula-n ei şi să mă bazez pe lumina soarelui câteva zile. Apoi, nervos, am intrat într-un ABC de cartier, făcându-mi în prealabil socoteala, că, dacă dau 70 bani pe-o pungă de pufuleţi, îmi rămân destui pentru factură. Mi-am luat deci o pungă:

- De care doriţi, mici sau mari?
- Mici.

Am ieşit în soare şi am început sa molfăi satisfăcut, mestecând atent fiecare înghiţitură.

- Aşa e şi-al meu…, mi-a zis o colegă de şcoală mai demult, ca un pufulete.
- Al tău ce?
- Al meu…

Pe trotuar a apărut deodată o mămică grasă împingând un cărucior care conţinea un plod cu ochi foarte activi care mă urmăreau atent. “În sfârşit”, mi-am zis, “băga-mi-aş pula!” şi am început să mestec cu poftă maxima uitându-mă în ochii copilului care nu-şi putea lua privirea de la pufuleţii mei galbeni solari, de la gura mea pofticioasă, de la ochii mei fericiţi. Toată frustrarea acumulată după o zi de căcat s-a topit în copilul ăla, al cărui cap întors îl urmărea încă pe al meu, întors spre el sfidător înghiţind pufuleţi galbeni, chiar şi când distanţa dintre noi era de 10 metri deja.

Sper să fie prima lui amintire!

Dormeau pe-o frunză două stele

Puţea ca dracu în tot autobuzul. Ceva de nedescris. În aglomeraţia aia, toţi ne uitam cu coada ochiului unii la alţii. Vinovaţi trebuiau să fie cei din spatele nostru, cei din faţa, cei din lateral. În jurul fiecăruia dintre noi se formase câte un cerc de suspecţi puturoşi. Mă îngrozea gândul că eram şi eu suspecta cuiva. Zeci de picioare din tot autobuzul ăla răspundeau pentru numai două, adevăratele vinovate. Şi faţa care le aparţinea se camufla, probabil, sub aceleaşi grimase de scârbă şi iminent leşin. Oamenii nu mai vorbeau, de frică să nu le intre mirosul pe gură şi, de-acolo, să nu se răspândească infecţios şi fatal in organism.

După prima oprire, politeţea s-a dus să moară un pic. Ea urma să trăiască veşnic în sufletele noastre. În al meu - după cele 5 staţii.

Ochiul colectiv a identificat un cerşetor în spatele autobuzului. Jegosul a fost eliminat la prima staţie, chiar dacă puţea a băutură, nu a picioare. Geamuri deschise, evantaie din contracte de vânzare-cumpărare cu timbru sec auriu şi facturi Romtelecom, eşarfe parfumate, gume de mestecat. Dar, cel mai important, încredere. Eram nevinovaţi toţi, eram curaţi, spălaţi. Nu te mai simţeai murdară că avuseseşi o scurtă fantezie cu tipul care s-a urcat odată cu tine şi pe care l-ai suspectat de ceva atât de oribil. De erotism oricum nu mai putea fi vorba, dar măcar nu ţi se mai întorcea stomacul pe dos de fiecare dată când geanta lui se lipea de haina ta.

Când toţi redeveniserăm nişte persoane Protex în lumea Sephora, putoarea izbi mai crâncen, cu forţă înzecită. Tăcere devastatoare. Pândă. La mijlocul autobuzului, pe 2 scaune, sub geamul larg deschis, o mamă şi fiul ei erau singurii care îşi continuau viaţa. De sub scaunele lor o dâră se prelingea subtil, atât de subţire şi totuşi puternică. Sacoşa cu brânză se ascunsese între cei 2 şi-şi vedea liniştită de planul ei diabolic. Cei doi îşi mai băgau din când în când mâinile în ea şi le scoteau cu rodul sacoşei, pe care-l depozitau tacticoşi în gură. Aveau obraji rumeni.

luni, 26 aprilie 2010

Primăvară neagră


Dimineaţă friguroasă. Merg pe jos juma de oră. Ajung la o intersecţie. Un bărbat la 50 de ani, neras de vreo săptămână, c-o căciula neagră strivită în vârful capului, bluză de training, pantaloni de stofă murdari şi adidaşi îngălbeniţi rupti, vorbeşte singur, râde uitându-se undeva, peste stradă, într-un punct numai de el ştiut. Bea dintr-o sticlă de-un litru de Lowenbrau cu etichetă albastră. Alt nebun. Ajuns în dreptul lui aud şi io un fragment:

“Făceam, hahaha, nişte pălărioare, hahahahahaha….”

sâmbătă, 24 aprilie 2010

Menage a trois


Unu' te pupă-n pulă, altu' te fute-n gură. Încotro, Cornele?



vineri, 23 aprilie 2010

Femeia elefant şi bărbatul iepure


O veste bună pentru femeia elefant şi bărbatul iepure luaţi împreună! Aflăm din suplimentul erotic Click (care a aflat din Kama Sutra) că, dacă cei doi se iubesc, dar doar din vorbe, acum o pot face şi cu penetrare, ca şi când ar fi din aceeaşi specie.

Grafic, problema stă în felul următor:
___ (10 cm) - bărbatul iepure (schiţă penis)
_________ (22 cm) - femeia elefant (schiţă vagin)

Acum, cam care ar fi soluţiile:
___ _ _ _ _ - bărbatul iepure
_________ - femeia elefant
Din păcate, această rezolvare nu este tocmai viabilă, bărbatul iepure neputându-şi trage singur de penis, oricât de elastic ar fi acesta, în interiorul vaginului. Singura modalitate ar fi ca o terţă persoană, dintr-o specie foarte mică - să zicem un gândăcel - să fie introdusă în vaginul elefantin înainte de penetrare. Gândăcelul va fi aprovizionat cu cafea pentru a nu adormi până bărbatul iepure va reuşi penetrarea. În acel moment, terţul va înşfăca penisul, va trage de el cât de mult posibil şi-l va ţine strâns cât mai adânc în vagin, punct în care va trebui să se fixeze cu forţă şi să se menţină pe poziţie. Doar femeia elefant se va mişca. Bărbatul iepure nu, pentru că nici gândăceii nu-s chiar aşa de puternici şi ar fi păcat să cedeze.

___ - bărbatul iepure
___ _ _ _ _- femeia elefant
Soluţia cea mai potrivită. Femeia elefant va trebui să facă în aşa fel încât să-şi scurteze vaginul. Ea poate apela astfel la mai multe metode: să-şi introducă bureţi sau vată până ajunge la o lungime convenabilă; să producă penis captivus, sau, metoda Kama Sutra, să-şi ţină picioarele apropiate spre lipite şi drepte în timpul actului sexual. Desigur, metoda Kama Sutra va transforma femeia elefant in femeia elefant de lemn, iar bărbatul iepure va trebui să termine foarte repede pentru a evita cârceii, DAR… se poate!

Iată, deci, că prin mici trucuri erotice nechirurgicale şi nefarmaceutice se poate ajunge la un compromis al sexelor inegale.

miercuri, 21 aprilie 2010

Interviu cu Marghioala


Dacă nu ştiţi cine e Marghioala, puteţi deschide revista Kamikaze sau să citiţi şi alte bloguri interesante în afară de al nostru. Am încercat să facem ceva interactiv pe messenger, dar n-a ieşit, Marghioala trolându-şi propriul interviu. Aşa că i-am trimis o listă de întrebări (da, are mail!) la care vă lăsăm pe voi să decideţi dacă a răspuns sau nu. Mulţumim vedetei pentru amabilitate!


Dacă te-ai întâlni cu Jonathan Rhys Meyers, tot Marghioala te-ai prezenta?
!JONATHAN RHYS MEYERS! M’aş prezenta goală.

Chiar eşti femeie?
Când nu sunt un gras slinos îmi reuşeşte destul de bine să fiu femeie deşi încerc să mă abţin. Stai, stai. Parcă toţi pantofii louis vuitton sunt făcuţi pentru mine. Visez să’mi cumpăr un trenci de la Desigual. E de’un grej flatant cu maci fuchsia (mă bucur când zic fuchsia! Fuchsia e un cuvânt atât de posh) şi are puţin umerii ca sacourile Balmain, dar nu chiar ca copia aia odioasă pe care o poartă Elena Gheorghe peste tot. Un gras slinos ar şti toate astea? Dar i’ar păsa cuiva de toate astea daca n’ar fi femeie? Şi eu mă detest uneori. MILF a’nţeles ce’am vrut să zic.

Cu ce blogger te-ai fute?
Băi, am avut o revelaţie sexuală când l’am văzut pe Bendeac dând limbi.
El primu’ sau nici unu’. Nu glumesc.

De câţi ani comentezi pe bloguri?
Io comentez mă, nu fac goblenuri. Nu’s ani, în orice caz, e o pasiune de moment mai lung. E o vocaţie! O chemare.

Care e primul blog la care ai lăsat un comentariu?
La Bendeac, doar vreau să’l fut. Zău că la Bendeac.

Fustă sau pantaloni?
Acum? Tre’să mă decid acum? Stai puţin. Ce culoare? Ce model? Care bluză? Care din ele ar merge cu pantofii verzi?

Eşti blondă, brunetă sau roşcată?
Virgină mai ales.

De ce ai ales blogurile şi nu un forum?
Soarta. Eu nu prea aleg, ca mă decid greu. Cum „nu un forum”? Şi la „Futezătorii” ce’a fost? Numa că mi’e mai uşor să mă orientez în spaţiu decât pe forumu’ ăla. Arată ca o celulă de puşcărie sci’fi. Foarte neprietenos pentru iuzăr.

Ai comentat vreodată la obiect pe un blog?
Câteodată mai comentez la obiect când se decid zglobiu câte unii c’ar fi o idee bună să mă’njure.

Ce ţigări fumezi?
Mă, am găsit, nu io, mă rog, mi’au fost livrate nişte ţigări de contrabandă moldoveneşti, o euforie. Cu aromă de cocktail. Îmi plac, sunt penibile în aspectul lor şi au mesaje lungi pe pachet. Oare cine concepe mesajele de pe pachetele de ţigări? O fi câştigând bine? Kiss le zice şi’s la juma de preţ faţă de balada din parc alu’ vogue.

Câte delegaţii ai pe lună? Din ce trăieşti?
Io când lucrez sunt mai mereu în delegaţie. Asta fac io, deleg. Şi mă deleg cam vreo două săptămâni adunate pe lună. Trăiesc şi io din ce’mi rămâne după ce fac unghii, păr, şoping, taxi, club, cafele.

Eşti sociabilă sau mizantropă?
Îi ziceam şi lui Petrov că’s timidă până mă’mprietenesc. Da’ clar nu’s genu’ care să nască o discuţie la coadă la beţigaşe de urechi. Şi niciodată n’am suportat adunările la bere de “acum vorbim şi râdem în grup”. Nu suport oamenii neprietenoşi care au privirea aia suspicioasă şi vânează gesturi şi reacţii. Asta fac eu într’o discuţie, deci dacă vrei să avem totuşi o discuţie ar fi bine să umpli timpul şi spaţiul cu vorbe sau cu bere.

Cum se numeşte blogul tău secret?
Io n’am blog şi nici n’o să am vreodată, m’ar face să mă simt îngrădită. Cum adică “secret”? Aş fi celebră. Aş avea blog doar dacă mi l’ar face cineva cadou şi nu aş putea refuza fiindcă’s o fire amabilă. Probabil că l’aş boteza “blog”.

Pilat sau Gay BrieL?
Ce’i asta, mă, oracolu’ meu? Discutăm chestii serioase sau ce?

Eşti tu nebună sau ceilalţi?
Stau şi mă scarpin în cap şi nu ştiu ce să răspund la’ntrebarea asta. Când e ceva cu „sau”, e problematic pentru mine. Înnebunesc când nu’mi găsesc ceva şi mă grăbesc. Se lasă valul pe ochi şi turbez automat, încep să urlu şi mă manifest isteric. De cele mai multe ori nu’mi găsesc portofelul. Detest scările şi înălţimile unde n’am un punct de sprijin. Odată era să rămân într’un turn dintr’o cetate fiindcă nu mai puteam să cobor de’acolo. Lumea se uita ca şi când aş fi fost nebună. Evident am început să urlu şi să mă manifest isteric. Nu schimb becuri nu pentru că nu’s în stare ci pentru că mă ia cu leşin dacă’s mai sus de cei 12 cm regulamentari de la sol. Înainte încep să urlu şi mă manifest isteric. Am o frică organică de viol, de demisie şi de câini care mi se par neprietenoşi. Mă albesc, încep să tremur, urlu şi mă manifest isteric. Astea trei, luate separat sau împreună, ar fi mai grave decât să urc 10 etaje pe scări transparente fără balustradă. Plâng sincer la desene animate. Am o plăcere diabolică în a’mi coji oja de pe unghii cu dinţii. Şi am fixaţia aia cu literele. Şi cu promisiunile. Mor, urlu şi mă manifest isteric când vine vorba de oamenii care nu’şi ţin cuvântu’. Dacă ai zis o chestie, fă’o’n pulamea! Dacă nu eşti în stare s’o faci, nu mai zice. Aici devin paranoică cu tendinţe ucigaşe.
De nebunia celorlalţi nu mă interesează atât timp cât nu mă afectează şi mă amuză.

Care este adevăratul motiv pentru care te-au luat la Kamikaze? Cum comentezi prestaţia ta de până acum la Kamikaze?
Pentru că am început să plâng şi să implor şi am o privire sinceră şi ţâţe mari. De unde să ştiu? Adică ştiu, na. Sau cred că ştiu. Tre’să fiu oficială la’ntrebările astea şi să răspund politic să nu’ntelegeţi nimic. Ei sunt de succes, eu sunt de succes, era inevitabil. Mi’e greu să mă comentez pe mine. Trebuie? Zi că nu.

Curul lui Mantzy sau bărbiţa şi colacul lui Radu?
Nu se poate, iar tre’să aleg? Astea’s întrebări ipotetice, nu?

De cât timp eşti măritată cu Ostap? Te deranjează infidelităţile lui?
Ostap a făcut din nou nunta fără mine? Ostap e infidel? Ostap, pentru binele tău, mori acum.

Câţi cm la tocuri? Dar la nas? Dar la vagin?
De câţi e nevoie pe moment.

De câte bloguri te-ai despărţit până acum?
Nu există aşa ceva.

Eşti născută în Bucureşti?
Cea mai.

I never kill prostitutes sau dead ghost?
Sau Radu?
Auzi, ăsta e un interviu despre personajele masculine pe care le’am rancontrat în periplul meu pe bloguri SAU despre mine? Eu sunt prima balerină aici.

Two stupid dogs sau Cemah?
Mai urmează multe întrebări cu „sau”?

Dacă ai licita pentru o vedetă de la noi, pe cine ai da banii: pe Cristi Minculescu sau pe Boureanu?
Evident!

Pe cine ai angaja la revista ta?
Nu, nu, nu ne’am înţeles. Eu nu’mi fac revistă. Eu vreau sa dinamitez Bucureştiul şi să’mi fac ranch.

Cât a durat cea mai lungă perioadă de abstinenţă (sex/bloguri/ţigări)?
Separat sau in total? Abstinenta e atunci când iţi autoimpui să NU. Io doar de ţigări mi’am autoimpus să mă las. Mi’a reuşit fro lună. Am greşit, nu mai fac.

Te-ai sinucis vreodată? Dacă da, cum a fost? Dacă nu, de ce nu?
Da. Dar a durat puţin. Dacă nu, nu.

Câţi ani ai?
27

Ce înseamnă să scrii bine pe un blog?
Un grup de cercetători britanici a ajuns la concluzia că... Ia taci, că la asta vreau să pară că’s o somitate în materie. Ard să dezvolt dar nu mai termin nici în cinci pagini. Zic şi eu: să trezeşti reacţii. Nu neapărat manifestate in comentarii ample sau aprobatoare sau dezaprobatoare. Poţi să scrii foarte prost din toate punctele de vedere, dar să ai talentu’ de a’l face pe om să se’ntoarcă. Să’l faci pe gigel ăla care te citeşte pe tine să’şi pună o problemă. Veselă, serioasă, cretină, n’are importanţă.

Ce câine ai?
Aici o să dau io copy paste din discuţia mea cu Petrov că’mi e lene să repet.

green sally: câine? de ce câine?
green sally: poate am un şarpe
green sally: poate am un gândăcel pe care'l cheamă brutus.
green sally: n'am mă, nu'mi plac câinii. put si tre'să ai grijă de ei

În final, recomandă-ne, te rugam, un blog prea puţin cunoscut care merită citit.
Unu’ singur? Aide măăă. Uite, tipii tari. Da, Petrov, da, ştiu că s’au legat de cemah şi că seamănă şi ei cu Radu şi trebuie renegaţi şi blablabla, da’s lejeri. Stai aşa. Gata, ştiu! Virgil. E delicioasă.

luni, 19 aprilie 2010

Moda căcatului la purtător

Tocmai când mă bucuram c-am scăpat de moda pantalonilor cu căcat în ei, răpusa de moda colanţilor (cu varianta lor masculină - blugii morcov), am constatat cu tristeţe că pantalonii cu căcat în ei au renăscut din propriul căcat.


Pantalonii cu căcat în ei, pentru cine nu ştie, sunt acei pantaloni cu cracul lăsat mai mult sau mai puţin, creând un fel de marsupiu posterior, un marsupiu necesar probabil pentru oamenii de căcat care dau căcat pe afară de plini ce-s de căcat. La început au apărut sub o formă mai sport, pantalonii cu căcat lights le-am putea zice, un fel de şalvari greşiti pentru hipsteri oligofreni.


În această primăvară însă pantalonii cu căcat au explodat cu căcat cu tot într-o bogăţie de materiale şi culori. Mai nou există blugi cu căcat în ei, chiar combinaţia horror blugi morcov cu căcat în ei, pantaloni de training cu căcat în ei, pantaloni scurţi cu căcat în ei, salopete cu căcat în ele, probabil şi pijamale. Şi mai trist, dacă până recent îi purtau doar unele hipsteriţe borâte, acum îi poartă şi bărbaţii care vor să semnalizeze că-s plini de rahat .


Sunteţi de căcat în pula mea. Cu căcat în voi. Aşa să stiţi. Toţi care purtaţi asemenea zdrenţe!


duminică, 18 aprilie 2010

Concizie


Policlinică. Sala de aşteptare de lângă Recepţie se umple de ţigani. Mama, tata, copilul, bunica se împrăştie pe scaune. Tata e şeful, autoritatea supremă. Mama şi bunica au cămăşi colorate, fuste creţe şi multe, colorate şi alea, baticuri. Copilul – pantofi negri, pantaloni de stofă, vestuţă şi cămaşă. Şeful – pălărie, mustaţă, pantofi ascuţiţi, pantaloni de stofă şi geacă de piele dreaptă, negre toate.

Atmosfera e tensionată, nu vorbesc aproape deloc unii cu alţii. Deduc totuşi că mama şi copilul vor fi consultaţi. Şeful discută la Recepţie apoi dispare. Apare după cinci minute, se înfige-n mijlocul încăperii, cu centrul de greutate pe piciorul drept, lăsat un pic în spate, cu mâinile în buzunarele pantalonilor, se uită roată şi zice apăsat:

C O N F E R E N Ţ I A R D O C T O R !!!

După nişte secunde foarte lungi, bunica rupe vraja sec:

MIŞTO!!!

Tăcere iar.

sâmbătă, 17 aprilie 2010

Cancer


de Xilofera (29 ani, bulimică, iubeşte animalele, are 3 câini şi o pisică)

Vecinul de la 38 are cancer. L-am văzut zilele trecute şi nu l-am recunoscut, era chel şi foarte slab ... abia mergea ... Am auzit-o pe nevastă-sa povestindu-i ăleia de la 40 (vrăjitoarea care ghiceşte în cărţi) cum a fost diagnosticat.

Acest om, când i-a fătat pisica, a vrut să pună pisoii într-o pungă şi să-i arunce. Am insistat în foarte multe rânduri să-i castrez eu pisica. M-a refuzat mereu, sub diverse pretexte.

Îi zic lui M.: “vezi, de-aia a facut cancer!”
M. îmi confirmă această ipoteză : “ai dreptate!”

vineri, 16 aprilie 2010

Vine războiul

După multă vreme, am hotărât să cobor cele 1300 de trepte care separă camera cea mai de sus a palatului meu de cleştar de nivelul solului. Am descoperit o lume gălăgioasă. Păsărele care nu zboară niciodată până acolo sus, câini pe care nu i-am observat niciodată că am vertij dacă privesc în jos şi chiar şi oameni.

Bun, deci am coborât din bloc până la magazin. Nu fiindcă rămăsesem fără bureţi (de vase) şi fără calmante, ci pentru că îmi picase netul şi nu mai aveam cu cine socializa. Cum sunt obişnuită cu reţelele, am ales reţeaua locală de magazine Alimentara.

Aleg un coş şi-ncep să mă plimb iscoditoare printre rafturi. Mă simţeam un fel de Cuza, numai că eu nu am fost nevoită să mă deghizez, nu voiam să prind pe nimeni cu codul de bare mic şi nici să pedepsesc pe cineva. Ajung la raionul de mezeluri, unde am crezut că e rost de căscat gura la vreun incident cu răniţi, aşa multă lume era şi-aşa gălăgie. Nu, era doar coadă la parizer. D-ăla bun, de porc. Roz, nu verde. M-aşez strategic vis-a vis de coadă, la legume congelate. Şi-ascult.

Cetăţean 1 - Vecina, vine războiu'!!!
Cetăţean 2 - Hai, mă vecina, ce zici matale?
Cetăţean 3 - Da, da, doamnă, are dreptate.
Cetăţean 2 - Da de ce să vină?
Cetăţean 3 - Doamnă, ascultă-mă pe mine, că am aproape 80 de ani şi-am trăit. Păi aşa a început şi ălalantu, tot cu criza.
Cetăţean 4 - Da, şi-acu a murit şi preşedintele ăsta!

S-au format pe loc două tabere. Una care nega iminenţa războiului şi alta care susţinea cu atâta înverşunare ideea războiului, încât am avut certitudinea că şi-l doreşte mai mult decât îl prevede. Babele din tabăra 2 ascundeau cu greu un ton nostalgic. Chiar şi ele între ele oscilau în a-i aprecia pe ruşi sau pe nemţi. Unele fuseseră violate de ruşi frumoşi, altele de nemţi culţi.

Am lăsat dracului bureţii şi m-am aprovizionat în disperare cu vreo câteva kile de cafea, conserve şi zahar. Azi îmi fac listă cu produse care pot fi date la schimb sau traficate. Am început să descarc Wagner de pe net, să nu mă fac de căcat cu vreun neamţ. Cu ruşii mă descurc. Îmi scot sticlele de vodcă din debara şi le plasez ornamental prin casă.

miercuri, 14 aprilie 2010

Linişti metafizice


Când totul e un căcat în afară de pişat, cum zicea o prietenă, când nimic nu mă mai motivează, când lipsa de sens nu mai poate fi băgată sub preş, am o soluţie, utima soluţie.


Mă duc în baie, mă dezbrac la bustul gol în faţa oglinzii, mă uit în ochii mei, mă prind de mâini, de umeri, îmi pun mâinile pe piept, pe faţă şi mă gândesc că totul e un căcat, că nimic n-are sens, nimic în afară de mine, de carnea mea, de trupul ăsta obosit. Restabilirea legăturii cu trupul fizic e foarte importantă, e ca o renaştere recurentă! Resuprapunere. Instinctul vital tradus prin frica de moarte şi dorinţa de pizdă se trezeşte.


“Trupul ştie mai mult” (Gheorghe Crăciun).

Salata de boeuf

Aproape restaurant. Pe pereţi afişe cu poze ale unor copii după picturi celebre. La mese, imitaţii de porţelanuri de Bohemia. Draperii din pluş de culoarea vişinei putrede. Muzică înregistrată de la Radio Romantic (am recunoscut playlistul de acum un an, acelaşi cu ăla de-acum o lună). Fix la melodia Qui sas am descoperit perla din meniu: salata de boeuf.

Cum pizda mă-sii să găseşti aşa ceva la restaurant? Eu nu-mi imaginez salata boeuf altfel decât pe o masă de 12 persoane, de-aia rabatabilă, pusă în centrul sufrageriei. Salata asta fără stucaturi şi covor persan învelit în plastic e blasfemie. E ca şi când l-ai pune pe Ţiriac să trăiască într-o garsonieră confort III pe Fizicienilor.

Deşi locul nu era potrivit, am zis să-mi creez o atmosferă de prima întâlnire a cuscrilor - decor (dacă noi nu ne facem pauzele de masă interesante, atunci cine?), aşa că am zis să încerc, de dragul scenografiei.

Chelnerul, îmbrăcat cu o cămaşă care putea trece drept aproape albă, mi-a luat comanda: o porţie de salată de boeuf şi altceva (că intenţionam să şi mănânc).

Când m-am întors de la budă - unde hârtia igienică era o imitaţie excelentă de glaspapir cu granulaţie medie - era deja pe masă. O felie de tort numa' că din salată de boeuf. Bucătăresele se întrecuseră pe ele însele. Stratul de maioneză era, cred, în strânsă legătură cu steatoza lor. Îşi desăvârşiseră opera cu legendarele ornamente din gogoşar, măsline şi albuş fiert.

Nu ştiu cum dracu, numa' ce apucară ochii să-mi zică "arată ca o vomă", că stomacul, eficient, întrebă: "cum mă? aşa?" şi trimise repede o mostră spre exemplificare. Am realizat că mă aventurasem la vitejii peste puterile mele. Am plătit fără să mai aştept mâncarea, mi-am luat geanta şi-am ieşit din restaurant înainte ca ceva ruşinos să se întâmple. Am coborât cele aproape 3 trepte şi-am inhalat pentru prima oară aer curat în Bucureşti.

luni, 12 aprilie 2010

Pizda, Foca, Libertatea!


Mă urc scârbit în autobuz. În faţa mea, o pizdă îşi întinde tentaculele peste locul de lângă ea cu intenţia vădită de a-l ocupa pentru cineva care urma să urce. Îi urăsc pe idioţii care fac faze de-astea. După două staţii, urcă o muiere tânără de vreo 130-140 kile, legănându-se ca o focă pe gheaţă . I se adresează veselă pizdei cu tentacule:


“M-ai văzut? Hihi!”


Cum pula mea să nu te vadă, mă gândeam, toată lumea te-a văzut băga-mi-aş pula, n-am mai văzut nimica în afară de tine, mă simt ca la eclipsă!


Foca se înfige-n locul de lângă pizda cu tentacule. Pizda cu tentacule scoate o Libertatea din care se revarsă o sumedenie de litere roşii, ţâţe, pizde şi buci gălbui înspre ochii mei încercănaţi şi scârbiţi. Trecem pe lângă catedrală, pizda lasă ziarul cu pizde şi-şi face o cruce amplă.


Florian Bichir îşi freacă mulţumit mâinile.

Femeie fumând

Fumez. Cel mai mult îmi place să fumez singură, liniştită. Atunci simt că ţigările îşi merită banii, toţi banii. Ba chiar, abia atunci realizez că preţul este nesemnificativ. Aş da oricât. Aş da şi mai mult decât oricât. Odată ce am ţigările, pe un singur lucru aş mai da regatul meu: pe o brichetă.

Şi dacă vreau un tablou perfect, eu, ţigările şi bricheta aproape că-l compunem. Dar până şi Vermeer a intuit că un portret fără acea lumină în ochii femeii nu va strânge în veci milioane de vizitatori la muzee. Deci, întru perfecţiune trebuie licăriri în priviri. Ideea mea originală pentru obţinerea lor este sticla de Baccardi.

Mă dau un pas înapoi, având grijă să nu mă împiedic de negrul în formă de statuie care bate la ceva obiect de percuţie tradiţional, şi admir. Ăsta e idealul meu, tabloul meu, singura mostră de perfecţiune care nu mă inhibă.

sâmbătă, 10 aprilie 2010

Posibilitate


Cu Mo în Janis Pub. Mo discută c-o tipă.

Tipa: „Eşti foarte drăguţ!”
Mo: „Da. Şi tu ai putea fi.”

vineri, 9 aprilie 2010

Există şi se înmulţeşte


În autobuz eram când am văzut cea mai urâtă fată din lume. Nu, nu era Mara Bănică. Era o blondă spălăcită care se întreţinea cu prietena ei, ce stătea pe scaunul din faţa mea. Blonda stătea în picioare cu chestia care trebuia sa fie faţa, dar care semăna de fapt cu un lighean mic bej, spre mine. Avea ochi albaştri, nu era nici grasă, nici slabă, n-avea nici nas mare, nici păr naşpa, nici urechi clăpăuge, nici gât scurt, nici mustaţă, dar dispunerea tuturor acestor elemente aparent normale era îngrozitor de urâtă, era urâţenia desăvârşită, urâţenia care nu rezultă din vreun handicap fizic minor, era urâţenia matematică, o urâţenie gândită de-un savant bolnav. N-aveai ce să comentezi în faţa acestei urâţenii.

Şi stăteam şi mă uitam io la ea minunându-mă precaut să nu creadă că, doamne fereşte, mă dau la ea, şi mă gândeam: cine pula mea i-ar băga ăsteia limba-n gură? ce specimen ar fi în stare să se lipească cu trupul lui gol de meduza asta? (Prietena ei era tot cam ca ea, varianta tunată însă). Când deodată, să-mi bag pula, îi sună mobilul urâţeniei, cineva, oricine o suna. Incredibil! Şi nu numai că suna, ci fata, c-un zâmbet triumfător, întoarce mobilul spre prietena ei, şi implicit spre mine, să-i arate cine suna. Pe ecranul mobilului Nokia , albastru şi profund ca ochii ei, scria: IUBI!

marți, 6 aprilie 2010

Kill Bil


Cum bine preconiza (ca să nu zic cobea) un mare combinator, cei doi principali aducători de cadouri - Moş Crăciun şi Iepuraşul - şi-au pus în cap să-mi găsească jumătatea. Dacă despre ideea de jumătate a primului dintre ei am povestit deja, nu văd de ce aş trece-o sub tăcere pe-a celui de-al doilea. Întru realizarea planului, Iepuraşul mi-a prilejuit anul ăsta o întâlnire cu domnul Tarantino. Domnul Costel Tarantino Petrescu. Iată firul evenimentelor:

IR-ul meu (iepuraş relations) a primit un telefon pe ultima sută de metri a programului. Cum avem identificator de apel care arăta clar IEPURAŞUL, nu mică i-a fost mirarea când, în loc de sunetele specifice acestui animal, s-a auzit o voce de om!
IR-ul: Alo…
Dl. Costel Tarantino Petrescu: Alo, da, bună ziua.
IR-ul: Bună ziua… Cu cine stau de vorbă?
CTP: Sunt eu, aş vrea să-mi aranjezi o întâlnire cu Milf, am ceva pentru ea.
IR-ul: Ah, domnul Tarantino, v-am recunoscut imediat după urletele care se aud de la dvs. Ce mai faceţi?
CTP: Sunt OK, tocmai ce am angajat doi descreieraţi să se taie-n săbii… ştii, pentru zugrăveala de sfintele sărbători de Paşti. Am un miel pentru Milf.
IR-ul: Imediat vă fac legătura.
Eu: Bună ziua, nea Tarantino. Care-i treaba?
CTP: Dragă, uite, am păstrat special pentru tine un mieluţ. Pe Bilică. Special l-am păstrat, că l-a vrut şi Yolanda. Da ăsta era al tău.
Eu: Lasă, nea Tarantino, dă-l altcuiva, că eu mi-am luat deja. Ce să fac cu dublura la miel?
CTP: Nici să n-aud, acuma îi pun pe descreieraţii ăştia să-l înjunghie! E plăcerea mea! Măcar juma de Bilică, altfel mă supăr.
Eu: Bine, hai, jumate…

A doua zi aveam întâlnire cu nea Tarantino în faţa biroului. A apărut c-o sacoşă de rafie, închisă pe cât se putea cu fermoar. Când s-a apropiat, nu m-am putut abţine şi-am exclamat liric: Dar ce cap frumos răsare! E al meu, al meu e oare?
CTP: Cum nu, Milf? Al tău e tot! Faci o ciorbă din tot capu lu Bilică, mmmm… o minune! Numai capu e întreg, c-am zis să se vadă frumos din sacoşă, în rest e doar jumate, cum ai vrut. Vezi ce te iubesc eu pe tine? Partea lu Yolanda n-are cap, da ei i-am dat organele.
Eu: Mulţumesc, mulţumesc.
CTP: Vezi dragă că ţi-am mai pus şi nişte ouă acolo, de la găina mea, special!

N-am mai îndrăznit să-l întreb, dar sunt convinsă că pe găină o cheamă Uma. Am plecat repede, nu că n-aş mai fi stat la vorbă cu nea Tarantino, dar un căţel deja dădea târcoale capului de Bilică, încercând să şi-l facă prieten.

duminică, 4 aprilie 2010

Manea pascală



Având în vedere că azi vom fi inundaţi de pe toate posturile de televiziune cu imagini de ţigani manelişti dătători de audienţă, ne-am gândit să facem noi prima mişcare şi să furăm tot acest trafic manelizat încă de la prima oră. Astfel am creat pentru dumneavoastră prima manea pascală.

"Am piroanele de platină"

Şi Dumnezeu om daca eraaaaa,
tot manele, tot manele ascultaaaaa!

Ascultăăăă Dumnezeu
ăsta e weekendu’ tau
fiul tău a pătimit
duşmanii l-au răstigniiiitttt!

L-au răstigniiiiiiiiiiiiit!

„L-am sunat pe Dumnezeu,
Dumnezeu e tatăl meu,
şi i-am zis cam supărat:
Tată, m-au crucificat!”

Soarele mai sus urca
pe dealu’ de la Golgota,
Piroanele lui sclipea,
Dumnezeu în jos privea.

În jos priveaaaaaaaaaa!

Gingia bătrână şi-o sugea,
Vraja în gură şi-o aduna,
Dinţii de aur îi dezvelea
Şi-o rază din ei pornea

Din ei porneaaaaaaaaaa.

„Offf, Tată, m-am relaxat
raza turbo m-a sedat
şi mi-a zis în mintea mea:
poimâine vei înviaaaaaaaa!

Vei înviaaaaaaaaaaa!!!!!!!!!

Şi când mor am valoare
La corp îmi fac buzunare
Să vadă romanii bine
Cum curge aur din mine!!!!!

Curge auru’ din mineeeeeeeeeeeeee!!!”


Ca şi Iisus, ne descurcăm cumvaaa
Că ne loveşte raza Ta.
Avem aur şi valutăăăăă
Facem din orb surdo-mutăăăăăă!!!


În final, o să tac eu,
Ai Cuvântu’ Dumnezeuuuuuuu!!!

„Distraţi-vă, fiii Mei,
faceţi bani, futeţi femei,
că şi Eu, aicea sus,
nu-i plăcere să-Mi refuzzzzzzzzzz!!!

Da să-Mi refuzzzzzzzzz!!!"

Sugestii de prezentare:
1. un manelist cu cămaşă albă desfăcută la nasturi şi piept păros cântă cu jale pe versurile anterioare şi aruncă spre cer un pumn de bancnote care aterizează pe caldarâm în formă de cruce;
2. cina cea de taină: Iisus cu apostolii, îmbrăcaţi toţi ca nişte hipsteri cu eşarfe şi frizuri brit, cu excepţia unuia, negricios cu lanţ de aur, care cântă; la un moment dat muzica se opreşte câteva secunde, iar negriciosul zice: „nu-i adevărat, nu te-am vândut frate, tu eşti fratele meu, cum să te vând?”
3. Dumnezeu, bărbos, c-o haină albă lungă, desfăcută la piept, astfel încât să se vadă o cruce mare de aur, intră într-un club de cocalari; are pantofi albi ascuţiţi din piele de crocodil; i se poate citi pe buze „fiat lux”, moment în care se declanşează zeci de bliţuri

(din păcate, relaţia noastră la distanţă nu ne-a permis să facem şi clipul potrivit.)



*** Doamne Dumnezeule, acest text este un pamflet şi ne rugăm la Tine să-l tratezi ca atare!


joi, 1 aprilie 2010

Soioşii pulii mele


Cât de departe merge prostia publicitarilor români? Dar cea a firmelor de afară care intră pe piaţa românească? Răspunsul este simplu: departe, foarte departe, dincolo de nori chiar.

Ultimul exemplu: şamponul Syoss. Chiar n-a observat nici unul din cei de mai sus cât de mult seamană numele acestui şampon, la scriere şi pronunţie, cu cuvântul SOIOS din română?

Poftă bună la “pulla mya” şi să vă spălaţi apoi pe dinţi cu pasta “kakat”, dobitocilor!

(n-am găsit deocamdată reclama pentru România pe youtube, dar am pus una oarecare pentru exemplificarea pronunţiei)



">


Persoane interesate