vineri, 30 iulie 2010

Sora Ratched


Toată viaţa am suferit că n-am avut fraţi sau surori. De câte ori îi văd, în orice combinaţie, îmi vine rău de invidie. Mă sufoc de ciudă când aud cum se ceartă ăştia între ei.

La mare, copil fiind, dărâmam toate castelele de nisip ale ălora care se dovedeau a fi fraţi. Imediat îmi pierea buna dispoziţie când începeau să-şi arunce cu găletuşele-n cap. Voiam şi eu. Simţeam şi eu nevoia să am pe cineva cu care să mă bat zilnic, căruia să-i prind mâna la uşă, cu care să mă lupt pentru porţia de mâncare mai bună. Şi să câştig. Nici măcar o poză cu elefantul de pe plajă nu mă mai îmbuna. Mă pişam pe scoici şi porumb fiert, nu-mi mai trebuiau.

Mami şi tati se făceau că plouă. Îmi explicau ceva că nu se poate, păream că pricepeam. Dar înţelegeam cum înţeleg beţivii: bine, da' nu vrei să-mi zici la o vodcă? Eu de ce nu pot să fiu sora mai mare a cuiva, cum e Lumi cu frac-su? Veneam acasă de la grădiniţă când încântată - "Mami, Raluca a dat mâncare pe sor-sa de la grupa mijlocie!", când tristă - "Azi a lipsit fratele lu' Alice...".

La revoluţie eram în extaz. Apa era otrăvită şi-ai mei puteau înfia. Ideea cu înfiatul mi s-a părut ca o portocală pe vremea aia. Mare, frumoasă, nemaiîntâlnită. Ai mei nu aveau aceeaşi părere despre portocale.

Mai târziu, nici la pocăiţi nu m-am putut băga. La ăia, cei mai tari - tartorii - sunt fraţii. Surorile sunt nişte amărâte care cântă cu baticul pe cap şi aşteaptă umile învăţăturile.

Toate frustrările mele de dictatoare fără supuşi de persecutat, de tiran care nu are pe cine teroriza, îşi mai găsesc şi astăzi alinare în seria mea favorită de animaţie - Dexter's Lab. Eu aş fi fost mai tare ca Dee Dee, da' mna, asta e...

Acuma sper să se ocupe dracului odată Petrov de găsirea unui loc frumos, cu verdeaţă, să fac eu rost de bani şi Cemah de cămăşile alea albe. Să-i luăm pe toţi nebunii care s-au adunat să comenteze la noi pe blog şi să ne facem sanatoriul nostru. Eu o să fiu sora aia drăguţă din titlu.

joi, 29 iulie 2010

Dar ce cap frumos răsare?


Într-una din aceste zile oribile, în care practic mi-am înfipt steagul în vârful Omu al plictiselii, am avut o idee în urma unei revelaţii. Am zis să încerc ceva nou, o mică diversiune, cu care să mă păcălesc vreo 10 minute.

Pascal ăla, campionul la revelaţii din manualul de clasa a doişpea, mi-ar fi putut fi, cel mult, menajer, dacă nu mop. Aşa, băşini despre care să fi vorbit toată lumea până să-i pice fisa unuia, sau, plm, "revelaţii" despre căcaturi pe care oricum nu le înţelege nimeni şi, deci, nu ne putem da seama dacă ai slobozit ceva remarcabil, poate oricine. Eu vorbesc de ceva care ar interesa pe omul normal, pe omul de rând, ceva semnificativ.

Ei bine, am avut revelaţia coafurilor cântăreţelor de muzică populară. Femeile astea îmi păreau aparte, le priveam până acum ca pe o specie distinctă - nişte făpturi care emiteau muzică în aramaică sau ceva, nu m-a interesat exact aspectul. Mai erau unele care s-au remarcat prin alte activităţi. Elena Merişoreanu, de exemplu, care e şi figurantă în Paiaţele. Sau Maria Ciobanu, care a mai lucrat pentru producătorul de Parodontax în cadrul unui experiment eşuat (deşi ea, săraca, tot zicea "e strungăreaţă, e strungăreaţă!"). Nu. Aceste artiste până la urmă, îmbrăcate toate la fel, ne atrag atenţia prin păr.

Şi, brusc, mi-am dat seama că adevărata Românie se află pe capul lor. E întreaga noastră geografie acolo - cu munţi şi dealuri, şesuri şi depresiuni. Acolo-s cuiburile de privighetori, pădurile ţării, în care vitejii noştri au făcut multe, acolo, dacă te uiţi cu atenţie, se mai întâmplă o groază de chestii specifice poporului român. Coafurile alea nu-s întâmplătoare, ele sunt simbolice.

În urma descoperirii, mi-am dorit şi eu ca, măcar o dată-n viaţă, să am cap de doamnă a muzicii populare. Am apreciat că în 10 minute pot să-mi elaborez aşa ceva. Şi m-am apucat de treabă: am împletit, am tapat, am dat cu gel, cu fixativ. Pula. Terminam într-un loc şi mi se futea restu'. Desfac. Şi iar agrafe, perii, spray-uri (cred că dacă aveam spray paralizant, dădeam şi cu ăla). După o oră, subliniez - o oră, tot ce-am reuşit, cu toată seriozitatea şi cu toată concentrarea posibile, a fost un punk extrem cu mici accente hippie. Mă priveam descumpănită, cu mâinile rămase suspendate de la efort, în oglinda din hol. Plină de draci, am fumat 3 ţigări una după alta înainte de a mă spăla pe cap.

N-am scăpat de starea de căcat. M-am plictisit în continuare, puţin uimită de eşec, puţin dezamăgită de ideea nefericită, puţin îngrijorată din cauza epuizării rezervei de chestii pentru păr.

miercuri, 28 iulie 2010

Hă hă!


Un individ cu burtă, mustaţă, umbrelă, cămaşă albastră-n carouri şi pantaloni de stofă se zgâieşte la maşina parcată pe trotuar. Trec de el. Mă strigă din urmă:

“N-aveţi să-mi daţi un foc? Mi se părea că cunosc maşina şi că-i un coleg de-al meu, da’ nu era nimeni înăuntru, hăhă!”

Hăhă ce? Jovialul pulii mele. Mă scotocesc, îi dau bricheta verde cu led. Îşi aprinde. Plec.

Mă strigă din urmă iar:

- Nu vă supăraţi, mai da-ţi-mi un foc... Îs rece-n gură, hăhă!
- Poftim?
- Îs rece-n gură ca măgaru-n pulă! Hăhă!

marți, 27 iulie 2010

La ţigan


Singur pe strada pustie împingând la deal bicicleta grea. Ploaie de toamnă. Din dreapta, de pe-o straduţă, apare brusc un băieţel de vreo 5-6 ani, în pantaloni scurţi şi bluză de training ambele bej. Cârlionţi şaten, ochi albaştri ca lentilele blondei lui Bote. Curăţel. N-ai fi zis că-i ţigan...

Îmi trânteşte o privire ironic agresivă. Apoi începe să strige la mine:

El: Te dai mare, bă?
(Ce pula mea?)
El: Eşti tare, bă pulă? (îmi arată degetul mijlociu)
Io (obosit): Bravo bă...
El: Îţi dau două de nu te poţi duce acasa!
Io: (iritat deja): Ce pula mea vrei, mă?
.............

Revin la împinsul bicicletei. Ţigandelul mă strigă din urmă: “Bă, pulă!”

Tot gâfâind întorc capul. Îşi dă jos pantalonii şi flutură spre mine o puţulică minusculă, o pieliţă un pic mai mare decât un clitoris, cu două stafide pe post de coaie.

Ţiganu-şi schimbă pula ...

luni, 26 iulie 2010

Marile bucurii ale vieţii: Kombucha

Am reuşit să-mi salvez cultura de kombucha de invazia drosofilelor infecte. Sunt foarte mulţumit pentru că am procedat fără să mă consult cu nimeni.

Kombucha am văzut prima dată la mătuşi-mea înainte cu puţin sau imediat după revoluţie. Un borcan jegos, o chestie gelatinoasă înfiorătoare care cică se hrănea cu ceai şi plutea deasupra unui lichid dubios. Foarte sănătoasă e!, zicea matuşă-mea. Bei ceaiul ăsta din borcan...şi-mi arăta zeama aia oribilă pe care o numea cu foarte multă indulgenţă ceai. Se pare că n-a prea convins pe nimeni, întrucât a dispărut din bucătăria ei după vreo lună.
Apoi, prin clasa a 11 a, am plecat cu 3 prieteni cu maşina la o plimbare spre Stâna de Vale. În Budureasa s-a încălzit motorul sau ce pula mea că nu mă pricep, era vară, a trebuit să ne oprim să cerem o sticlă de apă. Unul din noi şi-a amintit că are o colegă din satul ăla. Am mers la colegă, o minionă super simpatică, poreclită Ţânta, care ne-a tratat foarte frumos. Şi ne-a oferit kombucha, direct din frigider, fără căcatul ăla gelatinos, căci recoltase deja ceaiul, strecurată, arăta foarte bine, maroniu-arămie. Ne-a zis că e o ciupercă, denumirea cea mai folosită, impropriu, când e vorba de kombucha. Pe canicula aia un pahar de kombucha mi-a picat incredibil de bine. Pe moment am avut senzaţia că seamană cu socata, poate datorită faptului că e tot o băutură slab acidulată. Ani de zile am rămas cu impresia asta, care acuma mi se pare greşită.

După episodul Budureasa n-am mai avut ocazia să beau kombucha, deşi ani de zile am căutat, inclusiv pe internet. De fapt, nici nu ştiam cum se numeşte, întrebam lumea de ciuperca aia care se hrăneşte cu ceai. În urmă cu vreo doi ani colegul de apartament mi-a spus cum se numeşte.


Anul trecut am auzit o discuţie la muncă despre nu ştiu ce ciuperca pulii care face iaurt, pui lapte pe ea şi face ceva iaurt. (kefir - îmi şopteşte Milf). Am intrebat şi io de ciuperca mea. Un coleg a zis că are cumnată-sa şi că-mi aduce. Şi mi-a adus. Într-un borcan de 800 ml un fel de meduză moartă maro plutea scârbos într-o baltă tulbure de ceai negru (fig. 7). Căci cu ceai negru se hraneşte, mi-a zis el. Mi-a şi listat niste instructiuni de pe net. Am mai căutat şi io.

Pe scurt: kombucha nu e o ciupercă, e o colonie simbiotică de drojdii şi bacterii, are chiar şi candida prin ea, inamicii ei susţin chiar că favorizează candidoza şi că atacă ficatul. Se hrăneşte cu ceai negru şi zahăr.




Io produc kombucha într-un borcan de 3 litri (fig. 1 şi 4). Spăl bine borcanul în care pun 2,5 l de ceai negru la temperatura camerei, obţinut din 3-4 plicuri de ceai, uneori adaug şi un ceai aromat, gen mentă, salvie, dar nu mai mult de-un plic. Le las să infuzeze cam 25-30 minute. Când fac ceaiul pun în el cca 180-200 g de zahăr, care fierbe acolo cu apa. În borcan pun o bucată din cultura veche de kombucha, partea mai deschisă la culoare (fig. 5), bucaţile mai închise (fig. 6) le arunc dupa o vreme, plus vreo 100-200 ml de suc tot din recolta anterioară. Apoi borcanul se leagă la gură cu tifon şi se pune undeva unde să nu fie mişcat pentru că noua colonie se formează la suprafaţă şi nu e bine să fie mişcată prea mult. După cum am zis se lasă o vreme, timp în care creaturile procesează ceaiul şi zahărul, transformându-le într-o băutură delicioasă.


După trecerea perioadei necesare, se desface borcanul, se scoate ciuperca, se păstrează o bucată şi nişte zeamă pentru viitoarea cultură. Apoi bautura rămasă se strecoară, se pune în sticle de sticlă cu dop, se lasă la frigider încă 4 zile apoi se poate bea. O poţi păstra în frigider mult şi bine, eventual dacă o ţii mult o mai strecori că începe să se formeze o nouă cultură şi se tulbură.

Dacă n-aveţi chef uneori să schimbaţi ceaiul ăla sau n-aveţi timp, o puteţi lăsa şi mai mult, luni de zile chiar, şi, când vă vine cheful, reluaţi procedura, fără însă a bea ceaiul obţinut după trecerea unei perioade mai mari de 2 săptămâni.


Inamicul principal al ciupercii e pizda de drosophila melanogaster, musculiţa de oţet, care-şi depune ouăle direct pe colonie şi dă naştere unor viermi dezgustători. Io am scăpat de ea relativ simplu: am strecurat toată zeama printr-un strecurător fin, am aruncat toată ciuperca, ştiind că poţi obţine o cultură nouă chiar şi numai din zeamă. Şi am obţinut, acum urmează s-o recoltez.

Mărturisesc că nu multă lume s-a încumetat să bea aşa ceva, dar tuturor celor care-au gustat le-a plăcut.






Ustensile necesare şi ingrediente:
- ceai negru 3-4 plicuri, din cel mai banal, fără arome
- zahăr 180-200 g
- un borcan mare, io am unul de 3 l
- 4-5 sticle de bere cu dop de cauciuc, se găsesc dopuri la chimicale (fig. 3)
- o bucată de tifon sau pansament pentru acoperit borcanul
- o pâlnie
- un strecurător
- spălător de sticle




Multe se spun despre efectele benefice ale acestei băuturi, ba că vindeca ciuperci, ba cancerul, ba pula mea. Un lucru e cert: e acidulată şi ajută la digestie, te caci bine de la ea, vă asigur io. Cică ar fi fost cultivată de sute de ani de nu ştiu ce călugării pulii mele esoterici pentru virtuţile ei vindecătoare. Pe mine sincer mă doare fix în pulă, din ce-am cercetat io nu există studii demne de încredere, deşi în multe ţări se găseşte în comerţ deja. Americanii chiar au oprit-o recent temporar de la vânzare, pentru că ar conţine cam mult alcool şi nu are pe etichetă procentul de alcool pentru atenţionarea şoferilor. Mie îmi place la gust şi sper să nu mor dracu de la ea.

Pentru mai multe informaţii despre kombucha, uitaţi-vă pe net. Unul din cele mai bune site-uri, au şi cont de twitter activ, e http://www.getkombucha.com/.

Hai noroc în pula mea! (fig. 2)





vineri, 23 iulie 2010

E ceva putred în România


Şi ăla e Ceauşescu. Fostul preşedinte împute ţara. După 20 de ani, Nicolae Ceauşescu insistă să nu se dezintegreze complet. De când mormântul dictatorului a fost deschis, semnele unei boli cumplite au început să apară.

Zilele trecute, în drum spre Banc Post Titan să-mi plătesc rata, observ în plin bulevard 2 şobolani. Se plimbau linistiţi şi cu o încredere extraordinară, ca pe catwalk (mă rog, nu cred că e cel mai fericit mod de-a zice). N-aş fi acordat o asemenea importanţă evenimentului încât să scriu pe blog, dacă, mai târziu în aceeaşi zi, n-aş fi primit un telefon ciudat. O prietenă mă anunţa terifiată că a găsit un şobolan în maşină. Toate astea pe lângă faptul că în ziua aia tot Bucureştiul a puţit ca dracu.

Aştept să plece odată Mădălina să moară un pic şi să lase televiziunile libere pentru adevărata ştire: CIUMA. Dacă şi ziarele astea quality renunţă la cărţile lui Jules Verne şi-l bagă pe Camus, deja sper să fie clar pentru toată lumea că nu e o coincidenţă.

Cei care se temeau că Ceauşescu e în Cuba realizează, cred, că mai bine fuma un trabuc acolo decât să se răzbune acum pestilenţial pe noi.

joi, 22 iulie 2010

...Mony from the block


Fără să vreau m-am trezit în faţa ochilor cu continuarea acestui post. Vă arăt treptat, cum am văzut şi io.

În prima fotografie avem obişnuitul magazin naturist de cartier unde se vând toate buruienile mincinoase şi panaceele de doi bani pentru babe ipohondre.

În a doua ne apropiem de magazin şi vedem niste fiţuici mici lipite pe dinăuntru pe geam.

Iar în a treia ce să vezi? Printre unt de cacao, fiole cu placentă, fiole bulboton (ce pula mea e asta?) şi celebra alifie chinezească pentru frunte se afla, chiar ea, “reţeta lui Monica Tatoiu” pentru retardaţi. Să-mi bag pula!















marți, 20 iulie 2010

Avem un concurs şi-l vom folosi!


Deci:
1. E cu muncă manuală. Nu, nu vă pune nimeni să faceţi mărgele pentru festivalul de la Sighişoara. Vă pune, în schimb, să faceţi postere pentru filme imaginare.
2. E cu două veşti, una bună şi una proastă. Aia bună e că iniţiatorul şi organizatorul e Veone, care-i un om bun. Aia proastă e că există juriu şi cu noi în el, care suntem un om rău.
3. E cu reguli şi premii. Adică primiţi şi chestii vechi care nu ne mai trebuie prin casă, dar şi nişte bancnote care au fost infestate cu o boală oribilă de piele.

Pentru informaţii corecte, de încredere, nu ezitaţi să citiţi posturile la care v-am dat link. Noi aşteptăm mita, care poate consta în 50 de lei şi-o carte.

luni, 19 iulie 2010

Ce caut eu aici?


Nu credeam că mi se mai poate întâmpla să cad în capcane. Da' nu că mi s-a întâmplat, am căzut în capcana capcanelor, am ajuns în catedrala capcanelor. De bună credinţă cum sunt, am acceptat fără suspiciuni inviaţia la o petrecere. E drept, gazda mi-e numai cunoştinţă, dar pare om normal în timpul zilei.

Şi-ajung cu chef de distracţie şi dans la petrecere. De cum intru simt un miros ciudat. De-aci începe coşmarul. Mă întâmpină un clovn cu pantaloni în carouri, tricou şi un fel de bundiţă (!?) deasupra, în papuci de casă şi cu ginul în mână. Îmi cam piere zâmbetul, dar numai pentru câteva secunde, pentru că apare gazda şi clovnul se evaporă. Haha, hihi, am adus o sticlă de, ai întârziat, a ce miroase, cine era monstrul de adineauri, haha, frigărui vegetariene (!?), ce mai faci, nu suport ginul, hai că desfac sticla de.

Ajung în bucătărie, salut necunoscuţi bizari. Printre ăştia, un tip decent, care chiar aducea a om. De auzit auzeam, da' de ascultat, sincer, nu era cazul. Aşa că am şi tresărit când îl văd p-ăsta că zice: "Silvia Dumitrescu, frate, cântă jazz excepţional!". "Cine??" întreb involuntar, nici n-am realizat că era cu voce tare. "Silvia Dumitrescu. Ea şi Aura Urziceanu sunt absolut UAU." Zâmbesc forţat, mai mult de teamă, că n-aveam chef să supăr nebunul şi mă car. Nu înainte de-a apuca să fumez ceva.

În sufragerie, clovnul juca scrabble cu un zombi, iar într-un colţ o fată se chinuia c-un puzzle. Şocată că snobu' rămâne snob şi fumat, plec dezamăgită şi de-aici. Ajung în birou, unde o insipidă cu 2 codiţe studia biblioteca. Urăsc chestia asta. Din suflet! O idioată care-şi strîmbă capul ca o găină să citească titlurile. La unele zăboveşte mai mult, peste altele trece repede cu degetele răsfirate, cunoaşteţi poziţia. Da' şi când ajunge la Eco-Hesse-Murakami, atunci decide să extragă încântată volumul şi să te complimenteze din priviri. Dacă eşti bărbat, e bine să investeşti în autorii ăştia. Aci nimeni n-o băga în seamă încă pe idioata culturală şi chiar am observat o uşoară oboseală sau iritare în gesturile ei din cauza asta. Probabil era la al zecelea tur de bibliotecă. Dar nu se lăsa. La un moment dat fotograful ăla profesionist, cu ochii beliţi în propriul cont de pe deviantart va trebui s-o observe. Ăla o să aibă parte de muie pe investiţia gazdei, ceea ce mi se pare o afacere bună. Pe hol, în sfârşit, găsesc un loc unde să-mi pot termina liniştită băutura. Numai până când la fel face şi-un viitor scriitor. Nu, n-am intuit asta, am aflat în urma unui chin înfiorător de aproape juma de oră.

N-am mai rezistat să reiau plimbarea prin apartament. Am plecat cu o stare de rău groaznică.

vineri, 16 iulie 2010

Always Coca-Cola!


Am văzut lada frigorifică plină de cutii de Fanta, Cola, Sprite. Salivam. Cola! Prefer Cola la cutie, poate pentru că e mai mică, dracu ştie. Mi-am luat una rece rece. Ieşit din magazin am pornit spre piaţă, pe trotuar, cu plasa albastră în mână. Am desfăcut pofticios cutia, am ridicat-o la gură... Din dreapta însă mi-au atras atenţia nişte culori. Ca o orgă de lumini galben – roşii, nişte labe de picior supurânde fără degete se mişcau electric în soarele care încălzea şi restul picioarelor cerşetorului bătrân, cu pantaloni de stofă suflecaţi, nebărbierit, cu pălărie şi cârja sprijită de aceeaşi faţadă de magazin pe care se odihnea şi el.

Mi-am dezlipit ochii de pe cioante şi i-am ridicat spre faţa lui. A slobozit un “Doamne ajută!” placid.

Mai bine beam zeamă din căcat de elefant ca Bear Grylls decât Cola aia.

Lăsaţi orice speranţă, voi ce intraţi aici!


Pomul n-arată prea bine. Şi el e afară...

miercuri, 14 iulie 2010

O doamnă


Monica Tatoiu, această doamnă de fiere care ne-a dat ficatul peste cap, a devenit noul clovn al televiziunilor. Oriunde ai da, acest cap de băieţel bătrân umple ecranul. Feministul intransigent de la Oriflame sperie, în egală măsură, invitaţii şi telespectatorii. Iniţial am crezut că-i doar o babă cu pile, pe care o bagă ăştia în emisiuni c-aşa le-a poruncit un lăbar de şef. Apoi am zis că, dracu să-i ia, şi pe Vadim îl mai invită, o fi ceva bătaie de joc, emisiune la mişto.

Dar această creatură platinată e, de fapt, formator de opinie, punct de reper, iisusa tuturor femelelor, stâlp de moralitate, justiţiara şi robin hooda ideilor, cea de-a unşpea poruncă, mama lor. De aceea e invitată peste tot, pentru că ea ŞTIE şi POATE.

Nu a încetat să mă uimească de fiecare dată. Deşi aveam cele mai crunte aşteptări, ea le-a întrecut la puterea infinit. Ştiţi genul ăla de uimire, când simţi nevoia să chemi pe cineva să te susţină şi să-ţi confirme că e pe bune? Ca atunci când apare femeia cu barbă la bâlci şi nimeni nu te crede c-ai văzut aşa ceva? În felul ăsta mă şochează pe mine această smochină gânditoare. Şi mă sperie.

Într-una din zile am decis să-mi înfrunt frica şi s-o urmăresc. În sensul că să mă concentrez cumva şi să reuşesc s-o şi ascult în timp ce-o privesc. N-am reuşit totuşi simultan. Dar nu contează, vă zic pe bucăţi, aşa cum am putut să mă organizez şi eu:

Partea I: Privit
Măruţă întâmpină un mexican. Din spate pare haios în haina aia în culori specifice. Un mexican în vârstă, considerând părul alb. Când se întoarce mă lasă cu gura căscată - e Tatoiu. Măruţă n-are bani de mexicani, a trebuit să deghizeze mopul pentru audienţă.

Partea a IIa: Ascultat
Dna. Tatoiu ne explică sigură pe ea cum a scăpat de cancer prin reţeta minune din Formula AS. Fiindcă dânsa era prea ocupată cu afacerile şi n-avea timp să consulte arhiva Formula AS, a trebuit s-o sune un domn şi să-i dicteze reţeta la telefon. Urmează reţeta. N-am reţinut-o, dar o găsiţi pe contul de facebook al doamnei.

Partea a IIIa: Privit
Observ cu atenţie mimica. Mă sperie tare. Seamănă cu bunicul unei foste colege, de a cărui poză înrămată obişnuiam să ne îngrozim toţi. Mă liniştesc şi acum ca şi atunci: nu-mi poate face rău, e în spatele sticlei.

Partea a IVa: Ascultat
"Ginecologii bărbaţi nu înţeleg feminitatea noastră. După 40 de ani, vor să-ţi scoată tot, şi uter şi tot. Vor să scoată tot din noi, să ne măcelărească!". Vai de capul meu, păi nenorociţii ăştia umblă în libertate? Să-i omorâm, să-i închidem, să nu-i lăsăm să-şi facă de cap prin pizdele noastre! Fiţi sceptice la consult, loviţi la primul dubiu! Eu m-am îngrozit ce-a dezvăluit femeia asta. Uterul meu strigă NU, şi când uterul zice NU, înseamnă NU!
Apoi dna. Tatoiu ne învaţă cum să depistăm rapid farsorii de reţete. Atenţie! Dacă unu' vă cere peste un milion, ăla e impostor. E ok să-ţi ceară un clopot pentru o mănăstire, de exemplu. Deci nu bani, doar obiecte, reţineţi!
În fine, un sfat de viaţă de la aceeaşi doamnă puternică: nu plângeţi şi nu vă fie frică. Frica e a diavolului!

marți, 13 iulie 2010

Evreilor, notaţi!


A mai pomenit cineva să insiste unii să-ţi repare chiuveta, deşi tu nu vrei? Pentru mine, orice defecţiune e absolut nesemnificativă atâta timp cât rămâne curat în casă şi se poate rezolva într-un fel. În cazul ăsta - cu o găleată sub chiuvetă, care găleată se poate goli frumos la budă şi reaşeza total invizibil la loc. Plus că tot cărând-o, am impresia că fac treabă, deşi nu obosesc, ceea ce îmi dă iluzia că-s cumva inepuizabilă.

Dar nu, de ce să alegem calea uşoară şi nestresantă? De ce să păstrăm bucătăria curată, de ce să ne bem cafeaua liniştiţi? Şi, întrebare care încă mă apasă, de ce să chemi prietenii la tine? Bun, să zicem că de proastă, dar ce dracu să caute prietenii sub chiuvetă? Defecţiuni, aşa cum orice om normal cauta în casa altui om normal.

M-am simţit ca amărâtul ăla pe care-l fute nea Matache de nu se vede. "Ce pula mea e asta aici?", "Păi pentru apa care picură de-acolo...", "Păi vezi că eşti tută?! Aşa se face?". Io, naivă, îi dau dreptate: era cam mică găleata. Zic: "Băi, alta mai mare n-am. Ştiu, în pula mea, că trebuia una mai mare, nu-s tâmpită, da' n-am". Ăsta, neinstalator de meserie, decide scurt că se pişă pe ea de improvizaţie perfect funcţională şi mă anunţă că-s dusă şi că el nu m-ar angaja niciodată dacă ar fi patron. Cum era firesc, ne-am certat - până a terminat el îngheţata lui şi pe-a mea - pe tema angajărilor reciproce care nu vor avea loc în veci. Nu ştiu de ce ne certam, că eram de acord. Apoi pleacă, dar nu mă pot bucura fiindcă revine cu o baterie nouă şi cu încă un om cu scule (dacă n-ar fi fost javră, i-aş fi dat cheia mea de 10, da' aşa - nu).

6 ore s-au chinuit, trecând de la mai rău la foarte rău şi la mai rău de-atât nu se putea. Bucătăria plină de apă şi jeg. Au reuşit să fută şi scurgerea. Un milion de garnituri peste tot, cel puţin. Cele mai ciudate şi greu curăţabile urme pe faianţă. Eu înjurându-i pe parcursul unui pachet de ţigări şi a 5 cafele. Lor nu le-am dat nimic. Am băut ultima gură de apă fix în momentul în care mi-o cereau cu mâinile alea jegoase întinse.

Aveam impresia că trăiesc într-un coşmar cu caracatiţa Paul. 8 membre se agitau de sub chiuveta mea, iar din când în când unul din ele alegea o cheie, sau un furtun, sau un şurub.

După ziua distrusă a reieşit că eu fusesem principala vinovată. Din cauză că 6 ore am, atenţie argument de bărbaţi!, cobit şi atras energiile negative, chiuveta mea nu mai picura, acu' bora tot împrăştiat. Au plecat convinşi că am puteri supranaturale malefice care strică baterii şi, în general, instalaţii cu totul.

Asta a fost duminică. Ieri m-am trezit cu ei la uşă. Au venit să repare iar. În clipa aia am cedat, pe fondul unei lipse acute de ţigări. Da' n-am zis nimic, am cedat în gândul meu. Extrem de amabilă, mi-am cerut scuze pentru duminică şi le-am cerut bani să merg să le iau suc, fructe şi bere, să se hidrateze, că era cald. M-am aranjat, am luat banii, am uitat telefonul şi-am plecat. La Unirii - la o cafea şi-un pachet nou nouţ de ţigări. M-am întors după vreo 3 ore (c-am mai colindat). Băieţii erau la o apă plată în bucătăria curată, lângă chiuveta care mergea perfect.

Am fost foarte încântată, dar mi-am păstrat judecata rece. Am făcut un calcul şi-mi mai datorează 50 de lei (pe lângă cei 50 primiţi deja) pentru deranj. La salariu, normal, că nu-s căţea.

sâmbătă, 10 iulie 2010

Altruism fără cap


În isteria asta cu sinistraţii, n-ai cum să scapi de impulsurile de altruism şi empatie. Pula mea, să vezi nişte orori puse pe un OST de nici cel mai bun fixativ nu-ţi face coafura să reziste... Şi să fii criminal în serie, să omori copii cu toporul după ce le-ai înfipt sub unghii flori presate, şi tot pui botu', d-apăi o femeie normală, ca mine, care plânge la Cable guy.

Şi zic "hai dracu să donez şi io!". Prima oară m-am gândit la haine, dar la mine e o problemă cu astea. De câte ori vreau să dau din ele, descopăr că pe nu ştiu care aş mai putea s-o asortez la nu ştiu ce, da' ia uite la asta ce mişto e, de ce n-oi mai fi purtat-o şi tot aşa. Căcat, dacă nu dai din suflet, nu-i donaţie. Ar fi ca facultativele obligatorii de la şcoală. Altceva ce să dau? Ulei de măsline? Mai am doar juma' de litru. Făină, zahăr, paste? Nu mai am nici de-alea, că aprovizionarea nu se face singură.

Ei, în disperarea aia de-a găsi ceva, că-mi intrase în cap să donez şi mă mânca în cur şi n-aveam linişte, cu aceeaşi coloană sonoră pe fundal, văd fixu'. Da, mă, hai 5 euro, că puţin înseamnă mult. Formez, dau 5 euro şi merg la o ţigară să-mi savurez altruismul. Am încercat din răsputeri să nu-mi sun nici o prietenă şi să nu zic nimănui ce-am făcut, că-n situaţii de-astea tre' să fii modest, ca şi cum n-ai fi donat.

În clipa aia mi-am dat seama. Eu stau cu chirie, telefonul e pe numele proprietarului. Adică, pizda mă-sii, când o vrea dumnezeu să dea înapoi înzecit pentru fapta bună şi s-o uita în facturile alea Romtelecom să stie cui, o să vadă numele proprietarului, care-i un zgârcit.

Şi uite-aşa am picat de fraieră.

joi, 8 iulie 2010

ATENŢIE ROMÂNI! „COD ROŞU”



Am găsit asta anul trecut în tren. Atunci m-am amuzat. Un gând bun de la Moş Nicolae!

Ceauşescu?




miercuri, 7 iulie 2010

Marea durere


Intru în farmacie să iau un ceai de levănţică. În faţa mea un boschetar puturos, la vreo 60 şi ceva de ani, nebărbierit, c-o pălărie infectă se târăşte spre ghişeu sprijit într-o cârjă. Pute îngrozitor. Farmacista şi ceilalţi clienţi se întorc spre el. Pentru câteva secunde activitatea încremeneşte.

„Durere mare, nu vă întrebaţi ce!” ne informează boschetarul.

Iau ceaiul, plătesc, boschetarului îi vine rândul. Întinde 3-4 bancnote verzi.

„O sticlă mică de spirt medicinal!”

Mânca-mi-ai pula de glumeţ, ţie îţi plătesc io pensie?

marți, 6 iulie 2010

Porumbelul, sandala şi ardelenii


În urmă cu câteva zile:
- De ce nu te-nchei la sandale?
- Pentru că nu-mi place, e mai comod aşa. Şi nici nu transpir.
.......................................................................
Duminică. Ne ridicăm amândoi voioşi de la terasa din Piaţa Muzeului îndreptându-ne spre Strada Napoca, cu intenţia de-a merge în L’atelier, pe una din străduţele alea pavate, pline de baruri: Shadow, Klausen, Kreutzer etc. Mo a rămas mai în urmă butonând la mobil. Io ajung, târându-mi sandalele, în dreptul cantinei saracilor, unde funcţionează temporar şi centrul pentru ajutorarea sinistratilor de la inundaţii. O clădire c-un singur nivel, acoperiş de ţiglă, faţadă proaspăt renovată într-un căcăniu infect, gratii la cele două ferestre În faţa mea un porumbel pestriţ ciuguleşte ceva. Urăsc porumbeii. Îs foarte de acord cu unul din prietenii mei care zice că-s şobolanii aerului. Nu există pasăre mai jegoasă, poate pescăruşii, dar de ăia n-avem la Cluj, slavă domnului, decât 3-4 care stau de obicei pe acoperişul Teatrului Naţional. Adică departe.

Surescitat de la bere, încerc să-i fut un picior porumbelului jegos. “Futu-ţi dumnezeii mă-tii de jeg!” Jbang cu piciorul după el. În momentul ăla însă sandala mea zboară din picior, execută o boltă măiastră şi se opreşte direct pe acoperişul cantinei, la un metru de streaşină. Nici dacă mă antrenam 10 ani băga-mi-aş pula!

- Bă, Mo, hai în pula mea aci!
- Ce-ai păţit, mă?
- Mi-a zburat sandala pe acoperiş mă pulă!
- Du-ti măăă! (nu mă crede)
- Hai în pula mea că nu-i glumă...

Vine se uită, râde. Tastează repede un sms, trebuie să râdă şi alţii. Parcă e reporter, transmite de la faţa locului.

Ne gândim la soluţii. Io vreau să mă urc pe gratiile ferestrei. Noroc că observăm la timp că faţada e din polistiren tencuit, pe care-s prinse gratiile cu nişte şuruburi, mai băgam şi-o pagubă de vreo 1500-2000 lei, căzând naibii cu toata faţada. Mături, scări, cabluri, pula mea.

Io intru la sinistraţi, acolo dau peste doi angajaţi ai primăriei, responsabili cu adunarea ajutoarelor. Unul tânăr negricios, timid. Celălalt mai în vârstă, ţărănos, păr dat peste cap, falnic, sfătos, de sorginte dejeană sau apahideană. Le cer un cablu sau o scară. Îmi spun că ei nu-s de-ai casei, o cheamă pe doamna de la cantină. Doamna, îmbrăcată în negru, strâmbă din nas. Noi mirosim a bere.

Doamna în negru: Ce-aţi avut cu porumbelul?
Mo: Ştiţi era un stol de porumbei...
Io: Nu suport porumbeii, am vrut să-i trag un picior şi mi-a sărit sandala. N-aveţi un cablu, o sfoară, ceva?
Ţăranul falnic: Poate trece un pescar, tocmai a fost unu pe-aci.

Da, mă gândesc, hai în pula mea să aşteptăm următorul pescar.

Tot ţăranul din primărie ne înţeapă sugubăţ: Da’ nu sunteţi clujeni, aşa-i?
Noi: Ba da, de mai bine de 10 ani.
El: Dar nu născuţi în Cluj.
Noi: Nu, Bihor...
El: Hehe, îmi cunosc io oaminii mei...

Mânca-ne-ai pula cu clujenii tăi de rasă.

- Doamnă, vă rog, tocmai aţi renovat clădirea, arată ca dracu sandala aia acolo pe acoperiş. Cautaţi ceva, vă rog, n-am chef să merg desculţ prin baruri.

Mo sugerează un băţ telescopic sau să unim cumva două mături. Io nu întrevăd nici o şansă de reuşită, dar măcar e amuzant. Doamna în negru pare însă convinsă că sandala arată urât pe instituţia ei şi se mobilizează. Îl însoţeşte pe negricios înăuntru.

Vânzătoarele de la fastfood şi de la abc-ul de vizavi se distrează şi ele. Au ieşit la geam, Mo le cere o undiţă. Undiţă în pula mea. Nu suntem beţi, nu. Oamenii se opresc şi se uită la sandala mea pe acoperiş. Un ţigandel trece cu privirea fixată pe rucsacul meu aruncat pe jos. Îi fac un semn scurt din priviri să se care.

Tinerelul negricios apare brusc c-un băţ de aluminiu. Mo descoperă că e chiar telescopic. Îl desfacem, are vreo 4 metri. Încerc cu băţul, n-ajung la sandală. Doamna solicită un taburet. Mă urc pe taburet, dar nu văd nica pe acoperiş din cauza streşinii. “Ţine, mă, de scaun să nu pic în pula mea!” Mo mă dirijează: Dreapta, stânga, ridică, amu! Sandala e în vârful băţului. Am învins, nu-mi vine să cred. O bag în picior. N-o închei. Lumea râde. Mo le arată ok-ul vânzătoarelor de la fast food.

- Noa, ce suc vreţi? Dau un suc sau o bere.
- Eh lăsaţi, beţi voi o bere de bucurie... Băiatu’ să nu uiţi rucsacul, hehe...

N-am insistat nici noi, am plecat râzând spre L’atelier.

luni, 5 iulie 2010

Despre o revistă mişto, la care se râde... în redacţie


- Ce pula mea râzi, bă?
- Dă-mă-n pizda mă-tii c-am scris un text genial!
- Să mori tu, dă să văd.
- Băi, deci atenţie că citesc: Oana Roman s-a plâns recent iubitului că i se pare că are sânii mici. Aparent, mondena de la Blue Air se gândeşte la silicoane în timp de criză. Sfatul nostru este să încerce să se frece cu hârtie igienică pe sâni, întrucât e evident că asta s-a dovedit o metodă mai mult decât eficientă în cazul posteriorului ei. Hăhăhăhăhă!
- Ce mă? Super tare, asta crede că are ţâţele mici. Hăhăhăhăhă! (nedezlipindu-şi privirea de la filmuleţul categoria asian hardcore - gangbang fără finalizare pe care-l monta).
- Dă-te-n căcat. Poanta cu hârtia igienică, bă, e tare.
Dintr-un alt colţ al redacţiei se aude un râs gros dezlănţuit. Ceilalţi nu se pot abţine niciodată când îl aud. Izbucnesc toţi. Se râde din suflet, de-aia apar şi lacrimile. Era Mr. Bean, tata la toată redacţia, care când le scoate le scoate.
- Bă, linişte, c-am inventat un banc! Scoate berea aia să luaţi o pauză.
Se face. Se dă save la textele începute, se pun picioarele pe birouri şi se ascultă.
- Cică în criză, toţi românii mureau de foame. Şi se gândesc ei să fugă în altă ţară unde era de halit la greu. Şi fug ei şi fug. Bă, şi când ajung, în sfârşit, în ţara aia cu multă mâncare, nu le mai e foame. De ce?
- ...???
- Că fugiseră de mâncaseră pământu' şi se săturaseră.
Leşin iară, toată redacţia împrăştiată pe jos, parchetul ud 10% bere 90% lacrimi şi muci.

Se face seară. Lumea e obosită. După atâtea glume bune şi texte fani e de înţeles. Dacă ei, care-s obişnuiţi cu umorul, au reacţionat aşa, cititorii vor avea nevoie de spitalizare.
...
Apare revista. Secretara face ce face de obicei în ziua de după apariţie - verifică la serviciul 112. Veştile sunt bune. A crescut numărul de apeluri la urgenţe. Redactorii se privesc mândri, au un umor letal. În ţară sunt inundaţii. Unde nu-s, e caniculă.

vineri, 2 iulie 2010

Hei!


De 2-3 ani deja salutul ăsta imbecil îmi sare-n urechi peste tot. Interjecţia asta zaharisită, un fel de eufemism pentru bă sau fă, a ajuns o emblemă a proastei mondene. Aşa a văzut ea în filme cu americani, că e bine să zici hei, nu salut sau servus sau ceau sau pula mea. Mărturisesc că mizeria asta am auzit-o prima dată în celebrul serial “Lacrimi de iubire” din gura unei actriţe hipsteriţe proaste, pe numele ei Adela Popescu, care umbla c-un hipster retard din acelaşi serial.

În general pizda hei se găseste printre hipsteriţele mai proaste, urâtele prietenoase, dar nu numai. Nici corporatistele sclave nu se lasă mai prejos. Şi ele vor să fie pizde hei. Pizde hei sunt şi folkistele de cele mai multe ori. Studente la ASE, la drept, comunicare... - alte pizde hei. În general orice fufă banală, care vrea să pară c-a citit şi ea ceva cărţi, că e poleită cu un pic de cultură, desi pe hei l-a învăţat din reviste glossy, salută cu hei. Acest hei zâmbit tâmp, mai scurt şi apăsat sau mai lung şi retardat, nu te face mai deşteaptă, pizdă proastă ce eşti!

Eşti o rebelă! Când mergi în oraş îţi iei tampoanele bella cu tine şi te pişi în ele sânge. Apoi te întâlneşti cu prietenii tăi şi saluţi: Hei! Hei, hei de pulă să mă iei. Şi tu şi toate prietenele tale care salutaţi cu hei. Mânca-mi-aţi pula de handicapate zâmbitoare trendy!!!



Asculta mai multe audio Muzica">

joi, 1 iulie 2010

Cunoştinţe despre natură


Tot cu Mo bând bere pe terasă la Galeriile Fortuna din Piaţa Muzeului. Miros de flori de tei - povestea ei - ne învăluie. Prin mijlocul pieţei trece grabită o pseudopocăită virginală agorafobică. Neştiind ce să facă să treacă mai repede prin piaţa plină de lume se tot zgâieşte nefiresc la ceasul de pe mână.

Io: “Uită-te, mă, la pocăita aia complexată! Se tot uită la ceas să nu-i vadă pe oamenii ăştia mulţi din piaţă care o sperie!”

Mo: “Da, numa că ea nu ştie care-i sensul limbilor, heheheee!”