Cei goi ...

„Poate că ar trebui să mă însor, gândi el, strâmbându-se batjocoritor. Dar la ce bun?” Norocul i-a surâs şi el l-a respins; putea s-o aibă pe Lois şi el s-a dat în lături. „Celor care gândesc ca mine le e frică să admită că îmbătrânesc. Asta e, pur şi simplu. Porneşti în viaţă înzestrat cu ceva, la îndemâna de altfel a fiecăruia, dar pe drum acest ceva se preschimbă în rahat.” O văzu aievea pe Lois, sculându-se în miez de noapte ca să vadă dacă nu s-a dezvelit Jackie; când se înapoia în pat, se lipea tremurând de el spre a se încălzi. La această amintire i se tăie suflarea, dar se stăpâni. N-avea nimic de dat femeilor, nu avea nimic de dat nimănui. Ce putea să le spună? Că totul nu e decât gunoi? Până şi un animal rănit se ascunde ca să moară singur. Ca un fel de confirmare, rinichii începură să-l doară.

(Norman Mailer – Cei goi şi cei morţi)

Şi dacă n-ar mai fi scris altceva în afară de romanul ăsta, pe care l-a scris la 25 de ani, eu tot i-aş fi dat premiul Nobel.

"The Swedes are very intelligent people and they’re proud of their prize, and they’re damned if they want to give their prize to a guy who is a wife stabber and as sour and bitter as I am, and I don’t think I can blame them." (N.M.)