Am făcut o pasiune pentru pampoanele alea de pene care se pun în piept. Nu ştiu exact cum se numesc şi nici nu m-a preocupat în mod special asta până azi, când cineva a înţeles din tot ce-i explicam că arată ca un fel de guşă de găină. Am decis să mă interesez care e denumirea lor ştiinţifică. În curând.
Până atunci sunt la stadiul de băştinaş faţă cu conchistadorul. Cum văd un pampon d-ăsta sunt gata să-mi dau puţul de petrol din curte pe el.
Ştiu că-s întârziată, că astea erau la modă pe vremea lu' Dochia, da' eu acuma le-am descoperit, aşa cum octogenarele descoperă rujul ciclam în ultimele luni de viaţă şi-l iubesc atât de mult că-s în stare să se dea cu el şi la pizdă. Aşa şi io mi-aş dori să am 1000 de ţâţe pe care să-mi pun câte-un pampon d-ăsta. Să mă satur.
E grav, că cred că boala asta urcă spre cap, ca zona zoster. M-am surprins zâmbind posesiv către o bentiţă cu ciucure, sau cum dracu-i zice, de pene într-o parte.
Cel mai umilitor lucru care i se poate întâmpla unui om care se laudă că râde de alţi oameni, aşa cum sunt eu, este să ajungă el însuşi subiect de mişto. Adică nu toţi avem stomac şi obraz de stand up comedian. Asta e singura chestie care încă mă mai ponderează. Dar momentul de exaltare, clipa de pierdere de sine, convulsia măreţiei Celibidache gen - ea există în intimitatea apartamentului meu, când îmi strâng pampoanele în mijlocul patului şi-mi trec degetele prin toate, ca şi când ar fi ultimele pene de pe lume.
Sper să n-ajung ca drogatele alea penale, să sug puli de fazani şi păuni prin coteţe insalubre pentru un accesoriu de naşă.
