Frumoasa şi bestia - varianta de tren sau o fetiţă dă din casă despre femei, dar şi despre bărbaţi

Fetiţa, în vârstă de 5 ani, o roagă pe bunică-sa:

- Hai spune-mi o poveste!

- Lasă-mă amu în pace, ce mai ştiu eu de-acu 50 de ani!

- Scufiţa roşie?

- N-o ştiu, lasă-mă amu...

- Iţi spun io una dacă vrei!

- Bine.

- Frumoasa şi bestia: “A fost odată ca niciodată un monstru şi o prinţesă. Şi pe prinţesă o chema frumoasa şi bestia.”

Pleşu de Elena Farago

Îmi place de Pleşu că e cumva copilăros ca un copil precoce la emisiunile cu copii precoce. Gen băbuţele alea la 5 ani şi 2 luni. Sau băieţeii sfătoşi din emisiunile cu micuţi supradotaţi greşiţi.

Ca o paranteză, dacă Pleşu e aşa, acu' realizez de ce Liiceanu pare retardat. Pentru că, dincolo de faptul că ducea cafelele la Păltiniş şi prindea astfel numai frânturi din discuţiile interesante, el a rămas în perioada "de ce". Trist e că n-a descoperit încă Teleenciclopedia şi-l pune pe Grasu' să-l lumineze cu lumina lui infantilă.

Da' să revenim. Pleşu are, aşa, ca o candoare, o inocenţă. De parcă s-ar fi dat cu Geonson beibi pe suflet, care i-a rămas neted ca un cur de copil ce este.

Am citit zilele astea un frumos articol al lui Pleşu. Cald, emoţionant, uman, naiv. Cam ca "Gândăcelul" sau "Cuţu şchiop". Nu zic că e naşpa. Dimpotrivă. Mi se pare adorabil. Mi se pare că are cumva dreptate, aşa cum au copiii când spun că ciocolata-i bună. Şi mănâncă tone. Pur şi simplu inactivează orice urmă de cinism şi-ţi desenează un zâmbet duios.

Şi de-aia zic, mă gândeam să inventez Hello Pleşu în locul uzatei Hello Kitty. Un pufos halat de baie maroniu Hello Pleşu.

Sondaj cu instrument

Dacă ar fi să vă futeţi cu cineva care cântă la un instrument muzical, ce instrument aţi prefera? Io aş fute o violonistă, are o anume graţie care merită întinată pervers. Gândiţi-vă cât de porno-virginal îşi mişcă mâinile cu arcuşul sau cum îşi ţine capul înclinat deasupra viorii, cu spatele cambrat, uitându-se la coarde cu maximă concentrare. Poate aşa se uită şi la pulă.

Şaban al II-lea

Şaban al II-lea s-a integrat repede în programul paneuropean de autoderatizare. Europa occidentală plătea o marcă pentru coada oricărui şobolan al ei. Şaban I fusese un banal şi insensibil ucigaş de şobolani, în timp ce Şaban al II-lea, un novator, a dezvoltat o tehnologie de producere a cozilor fără ucidere: „De ce să omori oaia ca să-i iei lâna?” l-a întrebat Şaban al II-lea pe un ziarist munchenez, explicându-i concepţia lui despre viaţă. În „Abenzeitung” s-a scris apoi că prin Europa se plimbă milioane de şobolani fără cozi, acei şobolani pentru care se plătise câte o marcă. Pe anumite coridoare se vorbea despre înşelăciunea îndrăzneaţă, dar şi spirituală a emigrantului iugoslav. Însă guvernele vest-europene nu erau în stare să depăşească situaţia în care la adusese Şaban al II-lea. Şaban al II-lea ştia bine că fără el nu se poate. Interesul global al uniunii paneuropene de deratizare presupunea toleranţă deplină şi fără rezerve faţă de negrul înţelept bosniac care era în acelaşi timp şi cel care încălca legea, şi cel mai important beneficiar al ei. Şaban al II-lea era scutit de obligaţia impozitului, ca şi toţi ceilalţi care participau la programul de deratizare. Spre deosebire de aceştia, Şaban al II-lea era şi lipsit de mustrări de conştiinţă.

(Miodrag Bulatovic - Oameni cu patru degete) 

Prostia merge înainte şi moare ultima

În rarele mele momente de maximă rătăcire mă uit la meciuri de fotbal, sunt stelist. M-am uitat şi la dezastrul de aseară. Dimineaţă m-am uitat pe sport.ro. Hominidul pe care dumnezeu l-a beşit în lume fără finisaje exterioare şi interioare, acest parizer cu ochi desenaţi cu carioca numit Bourceanu, spunea: “Dacă vom avea putere şi tărie de caracter...”. Adică, avându-le ei pe viitor pe alea două, s-ar putea să-şi revină echipa. Bă, borcan prost, tăria de caracter nu e ca ciclul menstrual, nu vine şi pleacă!!! Una peste alta, aproape toţi fotbaliştii manelişti români au la fel de mult creier ca acest Bourceanu.

Staying at miloaga

Bă, voi ştiaţi că mai există în zilele noastre fiinţe care fac chetă? Adică ce plm mă mir, de moment ce încă mai există hipioţi veniţi cu maşina timpului din anii '30...

Refugiu

Am ieşit înfofolit din casa mea călduroasă şi am luat-o grăbit spre staţie. Pisica, mignonă, mâzgălită toată în cafeniu alb şi negru, se uita la mine indiferentă. Stătea ghemuită şi zgribulită în mijlocul trotuarului, pe-o bucată albă dreptunghiulară de hârtie cartonată, mai mică decât o coală A4. Pisica este animalul meu preferat.

Scrisoare deschisă către studenţii din anul I

Dragi boboci,

Ştie toată lumea că majoritatea ajungeţi virgini la Cluj (e valabil desigur şi pentru alte centre universitare). Ăia mai norocoşi sau mai frumoşi s-au futut ocazional când părinţii nu erau acasă, prin boscheţi, păduri sau cimitire. Cel mai important sfat pe care vi-l dau eu, care vă va ajuta să nu vă futeţi viaţa înainte de-a începe, e următorul: nu vă aruncaţi direct într-o relaţie serioasă, de lungă durată cu primul bărbat/prima femeie pe care îl/o futeţi aici şi care poate deţine ca principală calitate un spaţiu de futut, uneori însă nici atât, recurgând direct la metoda balcoanelor prin cămine. Şi, mai ales, nu vă mutaţi cu persoana respectivă! Bucuraţi-vă de facultate, futeţi şi beţi, aveţi vreme după ce terminaţi şi de relaţii serioase, dacă vă trebuie aşa ceva.

Petrov

Idei care nu vor deveni niciodată afaceri 7

Castronul din plastic care, după spălare, nu pare uns.

Bătrâni

Am pus piciorul pe trecere urmat încet de un bătrânel cu pălărie şi baston lăcuit. Ajungând pe cealaltă parte am auzit un pocnet sec. M-am gândit imediat la baston. M-am întors, bătrânelul căzuse pe la mijlocul trecerii, încerca să se adune de pe jos. L-am ajutat să se ridice, un tânăr i-a adus bastonul sărit la 4-5 m distanţă. A mulţumit jenat, a zis că se descurcă. Am plecat grăbit, deşi mi se muiaseră picioarele.

Un pic mai încolo, m-am trezit faţă-n faţă cu alt bătrân, opusul aparent al celui dinainte, foarte sprinten şi grăbit, dar cu şliţul pantalonilor negri deschis larg, oval.

Alt bătrân, cu tenişi jerpeliţi roz cu dungi albastre şi căciulă groasă, scormonea c-un rest de trafalet cu mâner portocaliu de plastic într-un tomberon mare verde.

Decizii care nu vor deveni niciodată realitate

Sunt atât de frântă, de epuizată, încât am ajuns practic să trăiesc noaptea, în vis. Visez că mă întâlnesc cu prietenii, că beau şi că mă fut. În rest, toată ziua sunt un zombi eficient care-şi face norma de mâncat creiere, ca un adevărat martor al lui Iehova. Când, în realitate, mă întâlnesc cu prietenii, beau sau mă fut, mă surprind întrebându-mă dacă nu cumva e 7.30 şi tre' să mă trezesc să plec la muncă. Un singur gând mă străbate cronic, da' şi acut, ca o apendicită care stă să dea-n peritonită: demisiaaaaaa!

Să-mi bag io toată pula în câinii voştri!

Din întunericul din dreapta mea s-a repezit asupra-mi lătrând un ghemotoc de floci gri, care, ieşind mai la lumină, s-a dovedit a fi o corcitură de caniche de mărime mică spre medie.

“Aoleu!” am reacţionat ironic înspre cuplul din direcţia căruia venise potaia. Şi am dat să-mi continui drumul spre magazin. Ironia mea s-a topit repede însă, deoarece javra era mereu la gleznele mele gata-gata să-şi bage dinţii beliţi în mine. Am văzut că nu-i de glumă, după ce am mers în marşarier vreo 10 m supraveghind continuu zdreanţa violentă.

“Nuuuu muşcăăăăăăăăă!” a articulat alene pizda din întuneric pe-un ton care m-a făcut să mi-o imaginez spărgându-şi în scârbă pe faţă baloane din gumă de mestecat.

“Da’ ce vrea? Să mă lingă?” i-am răspuns de-a dreptul nervos deja.

“Michiiiii, vino încoaceeeeeeeee…” a mai spart pizda un balon şi cu asta contribuţia ei întru salvarea mea s-a terminat. Noroc că potaia părea că renunţă.

Din păcate, după alţi 10 m, l-am auzit din nou alergând în spatele meu mai nervos, cu dinţii mai beliţi. Scos din sărite am dat cu bocancul după el şi-am urlat:

“Futu-ţi morţii mă-tii de javră, marş că te omor!”

A avut efect, s-a tirat imediat.

Sincer, aş omorî toţi câinii nesupravegheaţi, toţi câinii vagabonzi, toţi câinii periculoşi fără lesă şi botniţă. Toţi ar trebui împuscaţi în cap!

De sus în jos

Toate femeile au, orice s-ar spune, o frică iraţională când e vorba de făcut copii. Ba chiar încă de-a deveni femei. E ceva în legătură cu faza asta care le stresează oribil. N-are a face cu pula sau, mai exact, cu sperma în sine. E dincolo de logică, medicină sau dragoste. E o chestie mai a dracu decât orice fobie.

Fie că-ţi doreşti să faci, fie că nu, spaima cu plodul e înfiptă ca o tumoră nedetectabilă ştiinţific undeva în interiorul femeiesc. Oricâtă educaţie, oricâte cărţi citite, oricâtă contracepţie sau oricâte tratamente de fertilitate, teroarea că ai putea fi gravidă sau că ai putea să nu rămâi înnebuneşte femeia în aşa hal, cum nici un bărbat nu-şi poate imagina înainte de 40 de ani, când moale e the new tare.

Da, e logic că dacă ai folosit prezervativul n-ai cum să faci copil. E logic că dacă iei anticoncepţionale – la fel. E logic că dacă n-a spart borcanul de maioneză în tine n-o să-i faci un hot dog. E perfect logic să râzi superior de proastele care o ard neprotejat şi-apoi se cacă pe ele de frică. Şi ar fi nedrept ca, dacă o singură dată te fuţi numa’ cu pizda şi fără creier, să păţeşti aşa ceva. Da’ unde e logica în faptul că-ţi întârzie ciclul ţie, perfect sănătoasă şi protejată?

Şi da, e logic să faci un copil dacă te fuţi ca ultima ţărancă fără televizor şi internet. E logic să se întâmple dacă faci refill cu sloboz fix la ovulaţie, fix pe gaura care trebuie. Şi n-ar fi drept ca, dacă o singură dată ai făcut un avort, să fii pedepsită aşa. Da’ ce e logic în faptul că-ţi vine ciclul mereu ţie, care-ai respectat toate cele lună de lună?

Aşa că până la medic şi, uneori, şi după el, singura soluţie e Dumnezeu. Care El e sus şi ne apără pe unele sau ajută pe altele jos. Plus că mi se pare normal să apelăm la El, fiindcă El ne-a învăţat acu’ vreo 2000 şi ceva de ani că există excepţie chiar şi când raţiunea sau faptele o neagă.

Nas toamnă - iarnă 2011

Io: Bă, da' se cam poartă nasu' să-mi bag pula!

Mo: Da, mă, şi nici nu se mai ascund, îi pă faţă direct!

Boboccii

Te uiţi în ochii lor şi nu-ţi pot susţine privirea: se uită la telefon, într-o parte, se scotocesc brusc în buzunare, se scarpină după ureche. La ora 8 e plin de ei pe stradă. Cine pula mea în afară de ei mai merge dimineaţa la cursuri în primele săptămâni? De fapt cine pula mea mai merge la cursuri în afară de ei? Te şochează prin hainele ciudate, diferite, n-ai mai văzut aşa ceva, de unde le-or fi găsit?, prin încercarea disperată de-a fi la modă (ce modă e aia numai ei pot şti), de-a nu fi mai prejos decât colegii lor, de-a nu-şi periclita posibilităţile de combinare, căci au ajuns în raiul combinărilor, facultatea, după care pentru majoritatea urmează iadul căsniciei, pe viaţă. Rockeri scălâmbi ponosiţi, cocalari/piţipoance cu haine de cocalar/piţipoancă care se purtau în urmă cu 4-5 ani, protohipsteri, frizuri inexplicabile, haine din pieţele din nordul Moldovei, ţinute de orăşele de sub 15 mii de locuitori, culori şi texturi greşite, tineri debusolaţi silindu-se să pară în largul lor, o masă imensă de ţărănoi necizelaţi, urâţi, mustind de prostie şi platitudine. Deloc surprinzător, în 6-12 luni toată masa asta informă se “cizelează” se repartizează pe diverse segmente, cu precădere cocalari borâţi de Obsession, hipsteri culturali inculţi deversaţi spre Fabrica de pensule, Atelier, Insomnia, programatori rockeri de Hard Rock, nimickeri, cocalari “fini” de Midi. A mai trecut un an, mulţimea prostilor creşte şi e tot mai vâscoasă. Integraţii, acum, din sezonul trecut se uită de sus la tine deja.

Creiere roz-albastre

Îndreptându-mă spre casă, transpirat, cu bluza roz legată în jurul mijlocului şi c-o sticlă de Dr. Pepper atârnată de mâna stângă, m-am apropiat pe trotuar de o mamă cu două fetiţe.

Fetiţa cea mare: „Hihi! Băiatu’ ăsta are roz pe el, mamiiiii!”

Mama: „Şşşttt... Ţi-am mai zis că nu-i frumos....” bla bla bla.

Când îţi educi copiii că fetele poartă roz şi băieţii albastru, să nu te miri că fetele vor fi bătute de bărbaţi, iar băieţii îşi vor bate nevestele. C-aşa e de când lumea, nu?

Kaufland Ţigănia SCS reloaded

Azi nu.

- Poftiţi!

- Un turinger.

- Ketchup, muştar?

- Muştar.

- 3,99 lei.

- Tacâmuri îmi daţi?

- ................

- Tacâmuri îmi daţi?

- Nu se dau la turinger!

- De ce?

- Se mănâncă cu scobitori!

- Aşa? Şi cum îl tai?

- ................

- Mi-l tăiaţi dumneavoastră?

- Da...

A luat cuţitul şi mi l-a tăiat ea. Să-mi bag pula ce ţiganie!

Kaufland Ţigănia SCS

“A cerut tacâmuri?” o întreabă nemulţumită vânzătoarea româncă cu aspect de ţigancă pe colega ei ţigancă cu aspect de ţigancă de la standul de mâncare (mici, cabanos, ceafă, turinger) din faţă de la Kaufland.

Eu, cu ochii la cârnatul turinger de cca 30 cm trântit într-o băltuţă uleioasa maronie pe caserola din carton alb de pe tejghea, îi raspund:

“Da, am cerut, doar n-aţi vrea să sug pe el!”

Vânzătoarea româncă scoate în scârbă de sub tejghea un set format din furculiţă, cuţit de plastic şi şerveţel alb băgate într-o punguţă trasnparentă.

Plătesc şi merg la masa roşie să mănânc în picioare...

O explicaţie pentru fenomenul ăsta de ascundere a tacâmurilor repetat la Kaufland de câte ori îmi iau ceva ce nu necesită scobitori că alea îs la liber pe tejghea, adică de câte ori nu iau mici, e că jumătate din vânzători îs români, iar cealaltă ţigani. Explicaţia angajării ţiganilor are legătură probabil cu ceva deduceri de taxe pentru angajare de persoane defavorizate, explicaţie valabilă şi pentru handicapaţii fizic şi psihic din interiorul magazinului, manipulanţi de marfă sau ce pula mea or mai fi fiind. Ar mai fi şi faptul că românul în ţărănia lui acceptă cu drag să mănânce cu mâna ca ultimul porc în sevraj nutriţional.

Vaca-domnului

„ În faţa ei, într-un loc cu iarbă mai rară, mergeau grăbite două mici gângănii roşii, cu pete negre pe aripi şi cu picioare subţiri, lucioase şi negre, legate între ele prin extremitatea abdomenului. Cea care, prizonieră într-un mod atât de inedit pilotului ei, umbla propriu-zis de-a-ndaratalea, nu părea însă deloc să se lase târâtă ci dimpotrivă se mişca perfect sincronic cu soaţa inversă mişcându-şi picioarele în acelaşi tact şi fără să aibe preferinţe personale în privinţa direcţiei drumului lor. Când Matei se apropie şi umbra lui şi a buchetului său de flori căzu peste Dora şi peste ele, Dora ridică repede capul spre el, apoi îl coborî şi le împinse cu degetul sub o frunză uscată. Matei se lăsă jos în iarbă şi-i întinse buchetul.

- O să-l pun în camera mea, îi spuse ea, recunoscătoare.

Cele două insecte ieşiră de sub frunză, prin partea opusă, la fel de grăbite, cu paşi negri la fel de mărunţi şi sincronici.

- Bietele de ele, spuse Dora jenată, cât trebuie să sufere! Să le ajutăm să se despartă.

Când izbutiră să le despartă, una dispăru repede în iarbă şi pe cealaltă Matei o culese între degetul mare şi arătător şi o priviră, cu capetele, apropiate, pe toate părţile, după care el o depuse pe pământ şi aşteptară să vadă ce face.

- Îi spune vaca-domnului, nu-i aşa? întrebă Dora.

Apoi se ridicară şi se despărţiră şi ei.”

(Radu Petrescu – Matei Iliescu)