luni, 10 septembrie 2012

Ion Manolescu - Amintiri (II)



În primele zile, ştirile de pe front erau bune. Trupele noastre trecuseră Carpaţii şi coborau în câmpia Transilvaniei. Puţin după aceea a urmat dezastrul de la Turtucaia care a pricinuit o deprimare generală. Sub presiunea unui inamic mult superior şi ca număr şi ca armament, unităţile noastre au fost silite să se retragă, mai întîi pe frontul din Dobrogea, apoi şi din Carpaţi. Au fost zile de durere şi de revoltă. În fiecare noapte un dirijabil german Zeppelin venea din Bulgaria şi trecea pe deasupra capitalei ca o enormă ţigară de foi, aruncînd câteva bombe. Clopotul Mitropoliei era singurul mijloc de alarmă. Nu apăruseră încă sirenele din cel de-al doilea război mondial. În curînd au început să vină avioanele germane şi în plină zi. Au fost morţi şi răniţi atît în Bucureşti cît şi în unele oraşe de provincie. De bună seamă că faimosul Zeppelin şi avioanele de atunci, faţă de bombardierele din ultimul război şi mai ales faţă de rachetele care se experimentează şi se perfecţionează acum, apar ca diligenţele pe vremuri, în comparaţie cu ultimul tip de locomotivă electrică. Fiecare epocă are mijloacele ei de distrugere.

Bombardamentele din toamna anului 1916, care azi ni s-ar părea o jucărie, au tulburat totuşi viaţa populaţiei civile. A ucide din văzduh oameni paşnici, bătrîni, femei şi copii, era pentru mentalitatea noastră de atunci de neconceput, iar zece-doisprezece morţi şi răniţi în urma unui raid, ni se părea o cifră foarte mare. Nu ştiam în zilele acelea că peste douăzeci şi cinci de ani o să ajungem să ne deprindem cu sute de mii de morţi şi răniţi şi cu sute de case dărîmate într-un singur bombardament. Printre victimele aviaţiei germane a fost şi fiica poetului St. O. Iosif, Corina, în vîrstă de cinci sau şase ani. Iosif se stinsese cu cîţiva ani înainte de intrarea noastră în război.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Persoane interesate