vineri, 30 noiembrie 2012

Controlorul controlat



La punctul de vânzare a biletelor de lângă teatru. Am intrat să iau bilet. Vânzătoarea vorbeşte c-un controlor pe care-l ştiu din anul întâi şi care stă rezemat de perete în stânga mea. Sfrijit, negricios, mustăcios. “Şi nu poţi mânca decât pasirat nu-i aşa?” îi zice ea în timp ce-mi dă restul.
Iau biletul mă duc spre uşă, mai aud:

Ea: “Câte zile ţ-o dat medicu’ legist?”
El (sâsâit, ca unul care nu mai are dinţi): “42. “
Ea: “Şi la Vasile?”
El: “Tot aşa.”



joi, 29 noiembrie 2012

Simţul proprietăţii



Ameţit, la finalul programului, am intrat în baie să iau nişte hârtie igienică să-mi suflu mucii. Puţea îngrozitor. „Cine pula mea s-a căcat în halu’ ăsta?” m-am gândit scârbit şi indignat. Mi-am adus repede aminte cine se căcase cu zece minute înainte. Eu.


miercuri, 28 noiembrie 2012

Limită


Programatorul roacher motociclist şi munţoman. Nu există nimic mai plictisitor pe lumea asta.


marți, 27 noiembrie 2012

Nici să mă pici cu miere!



Iar am auzit că suntem între ţările cu cel mai mic consum de miere de albine pe cap de locuitor din Europa. Vai ce tragedie naţională şi nutriţională! Şi desigur imediat vine şi explicaţia că suntem pe locul ăsta pentru că n-avem bani. Pentru mine mai există o explicaţie.

Mierea e un aliment absolut greţos şi la gust şi la pipăit. Încă de mic eram traumatizat de mierea care-mi curgea pe mâini de pe felia de pâine cu unt, margarină sau care trecea prin găurile din pâine. O uram de-a dreptul! Niciodată, deşi m-am forţat, n-am putut mânca mai mult de-o lingură de miere goală fără să-mi vină să borăsc. Nu suport mierea decât dizolvată în ceai sau lapte. Când văd un borcan de miere în magazin, primul lucru la care mă gândesc e cum mi se lipesc degetele pe borcan, pe alte  lucruri şi între ele. Şi pe lângă că e ca pula mai e şi iraţional de scumpă.


vineri, 23 noiembrie 2012

Guţă explică femeia



mo: ieri o fost gutza la acces direct si daia am vt sa te sun

petrov: am uitat tel in janta

mo: o zis FEMEIA I CA FILMELE CU CYBORG DACA ATI VAZUT DOMNISOARA. DORESTE NUMA RAZBUNARE

mo:  lacrimi de ras =))

petrov: excelent =))



miercuri, 21 noiembrie 2012

Oser 1


Piaţa de vechituri din Cluj se cheamă Oser. Habar n-am de unde vine numele ăsta. Amuzant e că oamenii din piaţă au impresia că toate pieţele de vechituri se numesc oser. Îi auzi discutând despre oserul de la Arad, de la Oradea etc. Târgul are loc o dată pe săptămână, sâmbăta, iar intrarea costă 1 leu pentru cumpărători şi 3 lei pentru vânzători. În ultimele săptămâni am fost de patru ori la Oser. Sau “pe Oser” cum ar zice veteranii locului. Să vând. Recunosc, am vândut mai mult de plăcere decât de nevoie. În câteva ore poţi întâlni incredibil de mulţi oameni, de toate felurile, nebuni, murdari, beţivi, plictisitori, intelectuali, programatori, hipsteri etc., oameni cu care poţi purta conversaţii inteligente, amuzante, deprimante. 

Am ajuns în scurt timp să cunosc mulţi oameni care vând în Oser. Dacă întâlneşti însă cunoştinţe în Oser, majoritatea  reacţionează ciudat, se fâstâcesc, animaţi de-o dublă jenă, jena de-a cunoaşte un om care vinde în Oser şi jena că au fost văzuţi că vor să cumpere din Oser.  Aşa sunt oamenii. Extrem de proşti.

După o zi de vândut în Oser, care trece foarte repede, pentru că prins în şuvoiul ăla de oameni nici nu realizezi cum trece timpul, ajungi acasă şi pici, efectiv pici din picioare atâta oboseală acumulezi. Dacă dormi visezi numai folii de plastic, pături cu marfă pe ele şi picioare încălţate de oameni care trec, trec şi nu se mai opresc. Sau visezi că vinzi, că negociezi tot felul de prostii absurde. Pentru că, nu numai în vis, la Oser chiar poţi vinde orice. M-am convins fără dubii, pe baza celor vândute de mine şi de Mo. Însă Oserul te bagă şi-n depresie, oamenii ăia care îşi vând ultimele lucruri de prin casă, care adună lucruri din gunoaie ca să le aducă la Oser, care-şi beau minţile în timp ce vând, care încearcă să glumească unii cu alţii, care de fapt, mulţi dintre ei, îs fericiţi doar acolo în piaţă, unde au cu cine să schimbe o vorbă, ţi se depun în straturi pe creier, şi, câteva zile după târg, rămâi cu o senzaţie de milă, tristeţe, milă de specia umană în general. Nu pot nega că am rămas şi c-un sentiment confirmat  al propriei superiorităţi faţă de animalele alea bolnave.

Pe de altă parte, după ce vinzi la Oser, dai într-o boală destul de gravă, începi să vezi totul prin prisma vânzării, deorece orice se poate vinde, te surprinzi uitându-te cu interes la lucrurile căzute pe jos,  pe lângă container când duci gunoiul şi devine foarte greu să te abţii, să nu te apleci şi să iei ceva de pe-acolo. Chiar dacă n-ai nevoie de bănuţii ăia, îţi vine să culegi tot felul de căcaturi, vândutul devine un viciu, creează dependenţă.  E important să ai de vândut!


luni, 19 noiembrie 2012

Ion Manolescu - Amintiri (IV)



M-am obosit cu postul ăsta pentru numeroşii obsedaţi de vechiul Bucureşti pe care eu nu-i pot înţelege defel. Ce altruist sunt să-mi bag pula!

Pe Calea Victoriei, lîngă Fundaţie, se afla pe acea vreme un bloc mare care a fost dărîmat cu cîţiva ani înainte de război. Primul etaj era ocupat de Jockey-Club.  Le celelalte etaje erau diferite birouri şi locuinţe particulare. La parter se afla cafeneaua High-Life, unde poetul Al. Macedonski  îşi avusese masa lui rezervată, spre Calea Victoriei. Alt grup de scriitori – Ion Minulescu, Mihail Sorbul, Caton Teodorian, Al. Cazaban, Al. Stamatiad, D. Nanu şi compozitorul Castaldi – se adunau la Imperial, peste drum de High-Life. Aceştia îşi avuseseră cartierul la Terasa Oteteleşanu, situată pe locul unde se află azi Palatul telefoanelor. Ei se proclamaseră chiar o a doua Academie. Camil Ressu a zugrăvit o parte a acestui grup în cunoscutul său tablou Academia Terasa. La un moment dat însă „academicienii” s-au mutat la Imperial. Ceea ce i-a alungat de la Terasă a fost, pare-se, un pian automat care cînta asurzitor şi fără întrerupere.

Mai tîrziu vechiul High-Life a fost renovat şi transformat într-o cafenea elegantă de tip vienez, care era în acelaşi timp braserie şi restaurant. Astfel a luat fiinţă Corso, unde mulţi ani se adunau actori, scriitori, gazetari, mai ales seara, după spectacole.

Pe latura dinspre Fundaţie a blocului de care vorbesc, se afla un restaurant bun şi relativ ieftin, botezat cam pretenţios „Arta culinară”, iar alături un cinematograf. Elvira Popescu a închiriat acest cinematograf şi l-a transformat într-o mică dar cochetă sală de spectacol, numind-o Teatrul Mic. Mai tîrziu sala a devenit studioul Teatrului Naţional.




Persoane interesate