marți, 29 ianuarie 2013

Andric


“Orice ar grăi oamenii către noi sau în jurul nostru, oricât de atent i-am asculta şi indiferent ce le-am răspunde, noi de fapt gândim mereu unul şi acelaşi lucru: sunt aici, în lume, trăiesc în nişte condiţii impuse cu oameni pe care nu eu i-am ales; de trăit mai am puţin – trei, cinci sau zece ani, poate nici atât – şi nu ştiu încotro merg şi de ce mă ostenesc.
Acesta e lucrul de căpetenie. Tot restul, împreună cu tot cu ce-mi vorbiţi acum şi, în genere, cu tot ce aţi putea să-mi spuneţi, pentru mine nu valorează şi nu înseamnă nimic.
Aşa simte omul în timp ce vă ascultă.”

„La Bucureşti, în Parcul Carol, priveam cum unul din acei fotografi de stradă ieftini îşi potriveşte anticul şi comicul său aparat pe picioarele-i lungi şi subţiri. Abia un pic mai târziu m-am uitat la bărbatul care urma să fie fotografiat.
Era un ins mărunt din provincie, venit probabil să caute de lucru în capitală. Pe el un palton negru lung, uzat, peticit cu urme de mâncare şi de călătorie, în picioare nişte bocanci aidoma, grei, fără formă şi culoare, de om sărac. Dar faţa muncitorului era proaspăt barbierită, mustăţile uşor răsucite, părul umezit şi în el încercată un fel de cărare. Omul se uita spre lentila aparatului cu o privire imposibil de descris în cuvinte, o privire cuminte şi temătoare care deopotrivă se sfieşte şi  îşi face curaj, aşteptând răbdător ca şi cum de la ceea ce se ascunde în acel dispozitiv ar putea veni o rezolvare la toate problemele şi necazurile lui.
Până târziu în noapte, înainte de a adormi, mi-a tot revenit în minte acea privire; în care, mi se părea, am putut zări pentru o clipă, nud, sufletul acestui provincial român şi în general întreg acest popor blând, răbdător, neajutorat şi anonim.”

„Cu o incredibilă promptitudine mă deprind cu oamenii şi lucrurile, mă ataşez de orice şi îndrăgesc totul în jur.
Mergând prin pădure, ridic câte o creangă de lângă drum, o curăţ de rămurele şi-mi confecţionez din ea un baston. În răstimpul celor două ore de plimbare, îi cunosc fiecare curbură şi fiecare nod şi ajung să-l îndrăgesc în aşa măsură, ca pe o parte din mine, încât mi-e greu să mă despart de el când mă apropii de oraş şi trebuie să-l arunc.
Aceasta e pentru mine un întreg eveniment biografic şi o mică durere.”

„Mereu vinovat şi îndatorat tuturora. Toată viaţa mă însoţeşte acest sentiment penibil şi mă împinge la fapte ce nu fac decât să-mi înmulţească vinovăţiile şi să-mi sporească datoriile.”

(Ivo Andric – Semne lângă drum)

luni, 28 ianuarie 2013

Cântă cioară!


Croncănitul de dimineaţă al miilor de ciori în mişcare - unul din cele mai plăcute şi liniştitoare lucruri în Cluj-Napoca.


vineri, 25 ianuarie 2013

Cunts are still running the world


Cele mai nașpa lucruri la funcționari sunt femeile. Ele au propriile regulamente și metodologii, pe lângă regulamentele și metodologiile instituției aparținătoare. 

De exemplu, dacă instituția zice ca e program între 12 și 14, ele vin cu supraregulamentul care zice că da, așa e, dar nu și de 1 martie, 8 martie, mardi gras, prima zi de ciclu sau vinerea de dinaintea sâmbetei morților. Atunci nu-i program cu publicul, eventual șefii pot intra în birou, dar măcar c-o floare, dragă, sau să le felicite.

Dacă instituția prevede în metodologia de eliberare documente șpaga, și prevede, atunci femeile clerce vin cu suprametodologia care prevede că da, se aplică, dar miercurea și vinerea să nu fie de dulce, fără flori că ce faci cu ele, și, dacă te nimerești mai spre sfârșitul programului, fără cafea că 135 de pachete de Jacobs n-au nici marcheturile pe raft.

E posibil ca instituția să pretindă cunoștințe PC de la angajați. Doamnele funcționărese vor fi de acord, adică da, avem, cum să nu, dar se aplică numai la messanger sau free cell, pentru băgat și scos din priza, restartat sau chiar redactat există bărbații.

La fel și pentru termenele prevăzute de lege pentru răspunsuri sau adrese oficiale. Termenul zice 30 de zile. Stimabilele vor respecta, da, dar a 30 zi până la 3 jumate când s-a terminat deja programul cu publicul.

În fine, dacă fișa postului prevede o atitudine amabilă față de clienți, atunci firește că da, dar în sensul că să fie mulțumiți că nu-i înjurăm pe porcii dracu, dă-mi fată un ibalgin că mi-a venit.

Mă gândesc deci că, probabil, toate tantiile astea dau examen pe post din Ilf și Petrov plus Simone de Beauvoir, de unde măiestria lor în a combina birocrația cu feminismul.

joi, 24 ianuarie 2013

Dama de companie şi nevasta de suflet



Intenţionam să m-apuc de citit o carte aseară, ba chiar o aveam în mână. Am mai butonat totuşi un pic telecomanda,  până când am dat peste Guţă la Can Can Tv (Acasă TV). Aseară Caca tv a reuşit ce nu mai reuşea decât Otv-ul pe vremea când Tolea îl băga pe Dănuţ în tomberon. Un circ minunat, n-am mai citit nimic, m-am uitat până la capăt. În studio, pe lângă Astenie ăla cu faţă de diaree cu porumb şi două târfe prezentatoare astenice, mai erau, în chip de actori principali: Nicolae Guţă, în doliu că tocmai îl îngropase pe frati-so, spăşit, sfios şi zâmbitor ca o jucărie de pluş cu dinţi beliţi, precum şi două gunoaie de sex feminin: o ţigancă borâtă, Narcisa, mama ultimului copil al lui Guţă, pe nume Alberto (Guţă are deja 9 copii) şi amanta lui Guţă, Dana, o româncă borâtă. Astenie ăla le asmuţa, subtil cică, tot ud de spermă în chiloţi gândindu-se la cifrele de audienţă, pe pizdele alea două una împotriva celeilalte în timp ce Guţă, era mereu pe punctul de-a izbucni în râsul lui de om fără nici un gram de minte, dar se oprea la timp de frica Narcisei, care-l punea la punct imediat. Cretinele alea în loc să-i dea lui Guţă-n cap c-un scaun, au ajuns să se scuipe şi să dea cu microfonul una în alta încât Astenie a chemat un fel de bodyguard. Imaginile cu minibătaia au rulat nonstop până la final în jumătatea stângă a ecranului. Am şi notat două ziceri ale ţigăncii Narcisa:

“Am un copil foarte frumos şi seamană exact cu Guţă!”

“Eu nu sunt damă de companie, sunt nevasta lui de suflet!”


miercuri, 23 ianuarie 2013

Unforgiveness



La sugestia unui prieten virtual am văzut Unforgiven. Mi-a plăcut mult. Pe final, începând din momentul în care Clint ia prima duşcă de alcool până când îi omoară pe ăia în bar şi iese călare triumfal din oraş, am trecut printr-o stare de euforie tot mai intensă încât am şi ieşit din casă foarte hotărât. Mergeam pe trotuare tot mai accelerat de parcă trebuia să ajung undeva să încasez marele premiu la 6 din 49 şi, de exaltare, era să mă împiedic de nişte ghivece de alea mari de beton pe Napoca şi mai apoi să mă izbesc într-un cocalar care vorbea la un telefon imens lângă un jeep. M-a ţinut aproape o oră starea asta.


joi, 17 ianuarie 2013

Narcisa Iorga din capu' meu


De unde până acu vreo 3 luni nu mai dormeam deloc, de la o vreme numa dorm. Cred că-s bipolară la somn. Dorm şi visez sânge pe pereţi, tot felul de capete tăiate – ba curat ca de ghilotină, ba cu model cum fac copiii felicitările la grădi, ba ferfeniţă cu resturi atârnând, visez firme luminoase pe lângă care trec cu taxiul şi care au nume din mii de litere, futaiuri absolut inacceptabile la care, dacă le-ar vedea, dumnezeu şi-ar înălţa privirea spre alte ceruri şi-zice „Doamne, iartă-mă şi apără-mă!”. Acuma, io nu ştiu ce a înţeles creierul meu din toată faza asta, da astă noapte, în timp ce visam liniştită că mă plimbam pe lângă un perete verde stropit cu sânge, m-am trezit brusc. Şi mă gândesc că poate, pula mea ferească sfântu, mi s-a activat vreun CNA în cap care-o să mă trezească în fiecare noapte de-o să rămân cu ochii beliţi pe întuneric pân la 7 când tre să mă trezesc chipurile.

miercuri, 16 ianuarie 2013

Animalele


Cred că oamenii sunt din ce în ce mai demenţi. Din ce în ce mai deraiaţi, dereglaţi, defazaţi, destabilizaţi la cap. Cred sincer că o poveste SF e pe cale să devină realitate, că, în ritmul ăsta, oamenii urmează să fie conduşi de animale.

Parcă o văd pe Brigitte Bardot, acum o adevărată zoofilă, violată năprasnic în gură, cur şi coc de elefanţii ciclam de Groenlanda pe care-i apără ea atât. O şi văd cu lacrimi de sânge, privindu-şi îngrozită rectul dimpreună cu intestinele împrăştiate prin pădurea tropicală după asaltul lui Dumbo pe care, nu demult, îl salvase de la ceva. Îi văd pe toţi înfocaţii apărători ai animalelor din zilele noastre călcaţi în picioare de cai bolnavi de SIDA. Mai văd cum ălora 3 vulpi aurii pe cale de dispariţie li se pune pata şi s-apucă să scalpeze 15 sate de pigmei. Ultima balenă cu 3 picioare de pe planetă o să facă revoluţie şi-o să mănânce milioanele de turişti care-or să stea cu pula la soare pe nu’ş ce ţărmuri. Mistreţii şi căprioarele se vor împerechea în curând şi-or să fete un geimi olivăr care-o să scoată o carte cu 1000 de reţete cu oameni. Pe care toate animalele din junglă, stepă şi taiga le vor putea prepara în 15 minute. Şi, desigur, toţi câinii pe care azi toţi sensibilii îi căinează (ca să zic aşa) îşi vor muta cartierul general în Obor, Bucureşti, România, de unde vor ataca tot ce mişcă – de la pisică la mână care le-a dat de mâncare, se vor instala în casele noastre şi ne vor trimite în adăposturi la marginile oraşelor. Văd cu ochii minţii cum protectorii animalelor din zilele noastre numărate vor sta în 4 labe încercând să cerşească cu mângâieri între urechi pisicuţelor turbate iertarea. Degeaba. Pentru că animalele-s animale, sau, cum li se mai zice – dobitoace.

Aşa că lăsaţi-ne în pula mea cu protestele voastre antivânătoreşti, cu câinii voştri comunitari, cu caii nu ştiu de care, faceţi poze animalelor pe cale de dispariţie dacă vreţi să trăiască în continuare în sufletul vostru. Lăsaţi-ne cu exagerările astea. Io prefer aşa cum e acum decât să ajungem la „2 picioruşe”.

marți, 15 ianuarie 2013

Demiurgul cel rău


Bunica băiatului dispărut în Someş la unul din posturile româneşti de televiziune de căcat:

"Oai că numa pă el l-o putut lua Dumniezo din atâţa copii câţ o fo acolo!"


luni, 14 ianuarie 2013

Sondaj cu puradei


Visul meu neîmplinit e să fiu ţigancă. Mi se pare că a fi ţigan e o chestie care-ţi dă ocazia să-ţi dezvolţi creativitatea. 

Aşa că, dacă aţi fi sau dacă sunteţi ţigani, ce oraşe v-ar inspira pentru numele puradeilor?

joi, 10 ianuarie 2013

Nu eu?!



Mai erau câteva minute până să plece autobuzul. M-am urcat în el. Era gol. La scurt timp au urcat două ţigăncuşe drăguţe, care s-au aşezat undeva în spatele meu. Zice una din ele admirativ: “Ce drăguţ îi băiatul ăsta!” Am simţit cum mi se întinde un zâmbet mulţumit pe toată faţa. Când m-am uitat pe geam am văzut că se oprise şi fuma lângă autobuz un cocalar tuns capac. El era băiatul cel drăguţ! Chiar a intrat în vorbă cu ţigăncile după ce-a urcat.


marți, 8 ianuarie 2013

Produse finite



Alt microbuz, Oradea-Cluj. În stânga mea un cuplu de pocăiţi. Amândoi citesc din predicatorul bihorean descreierat Vladimir Pustan. Cărţi diferite. Schimbă zâmbitori impresii. Zâmbete pure, de oameni spălaţi la creieri. Ea negricioasă păroasă bondoacă, ar trebui să-şi epileze perciunii, el tuns scurt cu zâmbet permanent “oh, domnule castor”. Îmi scot cartea şi eu, tipa se uita curioasă la ea preţ de câteva secunde, până constată probabil ca vai nu e o carte tot de genialul descreierat Vladimir Pustan. Citesc câteva pagini apoi mă uit la ea. Pe coperta cărţii scrie:  Editura Fabrica de Vise.



Persoane interesate