miercuri, 30 octombrie 2013

Blocaje



"Nu aveam să-l revăd pe Jean-Yves Frehaut niciodată; de altfel, la ce să-l fi revăzut? În fond, nu simpatizaserăm cu adevărat. Oricum, oamenii se revăd puţin, în zilele noastre, chiar şi atunci când relaţia începe într-o atmosferă entuziastă. Uneori au loc discuţii palpitante, despre aspecte generale ale vieţii; uneori, de asemenea, are loc o relaţie trupească. Sigur, ne dăm numărul de telefon, însă de regulă telefonăm puţin. Şi chiar dac-o facem, deziluzia şi decepţia iau repede locul entuziasmului dintâi. Credeţi-mă, cunosc viaţa; blocajul e total."

(Michel Houellebecq – Extinderea domeniului luptei)


luni, 28 octombrie 2013

Idilă


Era o zi superbă de luni. Tavanul biroului era de un gri #798081, liniștitor. Bibliorafturile făceau cu ochiul jucăușe de pe rafturi, îndemnând la o nouă zi fructuasă de muncă. Zumzetul imprimantei se strecura vesel în creierul odihnit al angajatei, făcând-o să fredoneze vioi. Faxul aștepta deja să împartă sarcinile zilei, trepidând nerăbdător cu hârtii. Era 7.30, iar angajata era pregătită să-și înceapă rugăciunile. Deschise Evanghelia după Ilf și Petrov și începu să bolborosească cu evlavie și sârg. Nu dură mult, apoi, cu mâna stângă pe ciocolată și cafea, făcu câteva temenele. Își făcu repede cruce cu plicul și deschise calculatorul.

În scurt timp, binemeritata pauză de masă își făcu apariția cu surle și tobe. Calculatorul se deschisese deja, iar angajata era pe punctul de a introduce parola pentru a intra în sistem. Tastă conștiincioasă MALLAMUJER2013 și așteptă răbdătoare jingle-ul binecunoscut. Pauza de masă zbură pe nesimțite. Era obosită, dar și satisfăcută. Pauza de masă mai putea fi sărită din când în când dacă era de lucru. Și, ca șefă, era un exemplu: venea înaintea tuturor, la 7.29 și pleca după toți, la 15.31.

De dincolo de ușă, tocuri zglobii îi încântau auzul. Se muncea la cele mai eficiente cote. Toată lumea era binedispusă. Nu aveau radio, dar telefoanele erau setate pe colinde și se întampla să sune și de 25 de ori la rând până se termina un Hrușcă. Armonie.

În focul muncii, observă câteva scame pe parchet. Sună femeia de serviciu și fu nevoită să aștepte jumătate de oră până totul arătă din nou lună. Era de-acum 15.30 și nici nu apucase să-și termine cafeaua. La sfârșit de an, zilele erau mai aglomerate și se întâmpla adesea să uite să bea cafea și să mănânce. Dar îi plăcea ce făcea, chiar dacă, uneori, epuizarea îi dădea de furcă.

Toată lumea plecase. Rămase câteva momente singură, contemplând griul #798081 liniștitor al tavanului, zâmbind bibliorafturilor șugubețe care făceau cu ochiul din rafturi, fredonând complice alături de imprimantă. Apoi stinse lumina și plecă.

vineri, 25 octombrie 2013

Sincer amu...


Am fost până la poştă. Asteptându-mi rândul m-am uitat într-o vitrină unde erau expuse câteva felicitări. Vederi n-aveau deloc. Cel mai mult mi-a plăcut una cu trei lalele pozate extrem de amatoristic pe care scria: SINCERE FELICITĂRI!


miercuri, 23 octombrie 2013

Explicații


Îmi place rău să primesc cadouri. Orice căcat. O pereche de cercei, o eugenie, o cariocă, un elefant, nu contează. Sunt genul care se bucură și se pisicește când primește ceva. Nimeni n-a fost vreodată dezamăgit de reacția mea când a fost să-mi dea ceva cadou. Sunt cea mai bună primitoare de cadouri. Dar (sîc!). Nu iau niciodata șpagă. Nu.

Nu de frică. Nu pățește nici dracu nimic pentru cafele, ciocolate, băutură, salam sau 1000 de euro. Nu-s atât de importantă încât să conteze și un bob de orez șpagă. Deci e lejer și fără peri albi. E chiar de neconceput să nu primești. Camere nu-s, colegii nu se dau în gât la capitolul ăsta, omu vine pregătit, nu e ca și cum n-ar fi armonie și-am sta c-un picior de rinocer în cur de panică. Nu. 
 
Nu iau șpagă nici măcar o bomboană. Nu-s în halul ăla de vacă ipocrită încât să nu recunosc c-am fost tentată. Sau să mint că nu s-ar fi ivit niște situații atât de jenante încât mai degrabă aș fi acceptat, decât să îndur scârboșenia și penibilul târguielii. E cumplit să faci tenis cu șpaga peste birou și să ajungi de la 20 de decibeli la 1.589.000 de decibeli încercând să faci să piară satana din ochii tăi cu tot cu slobozu lui de atenție. Tot așa, e frustrant să știi că n-ai bani de-o țigară când ți se întinde plicul și ești la un milimetru distanță de a-l lua, de parc-ar avea magnet în el. Și-n sinea ta te dai cu capu de toți pereții, și te-njuri de toți morții, și-ți rozi unghiile pân la cot, și te biciui cu sârmă ghimpată. Nu-s nici atât de virtuasă sau maică tereză să-mi respect principiile până la moarte. Nici măcar n-am principii de-astea de-s recunoscute ca principii. Mai degrabă am fixații și încăpățânări. Sau probleme la cap. Nu mă deranjează nici că alții iau. Ba chiar am o plăcere deosebită să fac glume colegilor pe tema asta. Îmi place să descopăr șpăgile pe sub birouri și să mă înfrupt din ele de exemplu. A doua zi lumea se uită ciudat la mine, dar nimeni nu îndrăznește să comenteze. Ce să zică? Că am mâncat niște bomboane care nu existau? Că mi-am făcut o cafea ipotetică? Că am rupt un trandafir din imaginația mea? E prea poetic pentru serviciu. Nu.
 
Nu iau șpagă dintr-un singur motiv. Nu-s curvă. Nu suport privirea aia de ''ia să ai și tu de-o rochiță'' dacă privirea aia nu mi-o aruncă cineva cu care mă fut. Io nu prestez servicii boșorogilor, nespălaților, burtoșilor, jegoaselor, țărăncilor contra cost. Io-s de fapt violată. Sunt obligată. Ăsta e jobu meu. Și pe viol nu taxez. Io-s victimă, nu contabilă la S.C. REGULAȚI VĂ ROG. Nu suport să fiu martora atitudinii de după șpagă, atitudinii de "te-am plătit, acu pot să-ți bag și bormașina-n cur", sau atitudinii "v-am plătit, acu fiți bună și sculați-mi pula". Și, mai icteroid, ''dacă mă lași să-ți bag un degețel în păsărică, primești o caramea''. Mi se încețoșază privirea când ești domnit la prima abordare și după ce-ți sugerează o sacoșă cu brânză de la țară trecem direct la tu, ca să nu zicem fă. Și nici n-am din naștere vocație de cerșetor. Asta urăsc cel mai mult pe lume - să fiu înjosită, umilită. Mai ales cu acordul meu. Plus că, de ce să n-am și io micile mele satisfacții răutăcioase? De ce să nu fiu și io dominatrixă și să zic NU, nu se poate, nu e legal, îmi pare rău că vă tăvăliți pe jos cu jale, dar nu se poate face nimic, n-ați venit la timp, s-a terminat programul, ce vreți să sugerați, cine v-a mințit că se poate și-a bătut joc de dumneavoastră, ce vreți să spuneți cu dacă se găsește o soluție etc etc etc. E jegos, știu, dar tocmai ce-am zis că n-am principii. Nu.
 
Așa că nu primesc. Ah, că se-ntâmplă să mai ajut pe câte cineva, asta-i altceva. O fac moca. Ba că seamănă cu taică-miu, ba că zici că-i ală din reclama cu nu bateți covoarele că le doare, ba că uneori sunt bună fără niciun motiv sau că e ziua mea în ziua aia, ba că omu a fost cu bun simț și fără tupeu, ba că are un parfum care-mi place, ba că vreau să fac în ciudă cuiva. De-astea. Și nu că ajut, da dau bani din buzunar pentru. Nu e imposibil să fii ajutat. Ba, din punctul meu de vedere, există un milion de șanse să ajut.
 
Cum ziceam, îmi place să primesc cadouri. Orice nimic. Mai degrabă orice nimic. Chiar și-un bună ziua decent.

marți, 22 octombrie 2013

Biografic



La ce vârstă a murit? câţi ani avea când a întâlnit-o pe aia/l-a întâlnit pe ăla? a trăit măcar 30, 40, 50 de ani? cam puţin a trăit, a trăit destul, mai trăieşte şi azi? a murit recent? o fi senil deja? o să mai scrie ceva? mai compune? dar copiii mai trăiesc? îl/o mai ţine vocea? etc. Mica mea obsesie morbidă legată de artişti.



luni, 21 octombrie 2013

Pentru că sunetul ajunge


Cel mai mare pericol când asculţi muzică tare-n căşti e  senzaţia greşită că nu s-aude când fuţi o băşină.


vineri, 18 octombrie 2013

De duh


Am mers să mă piş, însă, până la urmă, m-am şi căcat. Aşa e viaţa asta în general.


joi, 17 octombrie 2013

Nichita Stănescu ft. Obregia


Intră în birou furioasă. Trânti ușa cu putere dă-o-n pizda mă-sii de ușă. Se trezi în mijlocul încăperii, fără scop, fără intenții ce pula mea caut io aicea. Înfiptă-n 2 cuie de 12, începu să privească fiecare obiect de mobilier cu atenție și respect să fiu a dracu ce mă pricep la dizain.

Biroul era spațios, în culori deschise, cu jaluzele cafea cu lapte stil papirus și cu o femeie îmbrăcată ofis în mijlocul lui. Se întreba dacă nu cumva paralizase sau poate tocmai se întâmplase sfârșitul lumii. De fapt, poate nici nu mai stătea fix în centrul camerei și asta era doar ultima imagine de pe retină așa cum se oprește ceasul la șoc dar timpul merge înainte cu alte evenimente, sau poate gândurile de-acuma sunt doar reziduale așa cum se mai zburătăcește găina chiar și după ce-o tai. Am murit la serviciu?

Se gândi că n-avea sens să se mai gândească dacă tot nu mai era. Și nu mai îndrăzni să facă ceva, așteptând puțin tensionată finalul.

De la o vreme, începu să i se facă somn. Ochii i se închideau, totul devenea șters în jur. Să mor așa ca vita în picioare? Și încercă să se abțină, fixându-și privirea pe orhideea de pe pervaz. Lupta cu neființa era însă istovitoare.
În cele din urmă, decise că gata cu joaca. Era timpul pentru a cincea cafea.

marți, 15 octombrie 2013

La accident



Duminică am văzut un accident. Un matiz  a intrat sub ochii mei într-un stâlp de curent. Se pare că-i explodase un cauciuc. În timp ce se strângeau zeci de gură-cască un tânăr normal la cap a dat fuga să verifice dacă şoferul şi pasagerul erau în regulă. Şoferul a ieşit din maşină în stare de şoc, transpirat tot. Erau relativ bine amândoi. Comentariile oamenilor însă m-au făcut să plec în foarte scurt timp:

“E maşină de asigurări, deci e asigurat, haha!” (maşina avea inscripţionat numele unei firme de asigurări)

“Ce bărbat îi ăsta care nu poate controla o maşinuţă d-asta?”

“O alunecat pe-o banană, hahaha!”


luni, 14 octombrie 2013

Sondaj de luni


Uneori, când îmbătrânești în Moldova, adică în România, violul devine un vis. Frumos. Sau urât, da excitabil. Sau ceva la care nu te poți împiedica să privești. Și cum vezi așa ceva extrem de rar spre deloc fiindcă stai 18 ore pe zi la birou și restu de 6 în pat, măcar pe filme să te bazezi.
Deci. Sondaj cu violuri. Din filme. De neuitat.

Fără pedale


Unde pula mea au dispărut tricicletele cu pedale?


sâmbătă, 12 octombrie 2013

Nou!!! Nunta cu donatori


De parcă nu ne era de ajuns nunta rurală descinsă-n urban cu lăutari la scara blocului şi claxoane infernale prin tot oraşul, astăzi am constatat că i s-a adaugat un ingredient revoluţionar. Mergeam c-un prieten pe lângă teatru şi îi povesteam ceva când deodată am fost acoperit de-un zgomot infernal. Uitându-ne în dreapta am văzut un alai de nuntă ale cărui bmw-uri şi mercedesuri împodobite cu căcaturi colorate erau precedate de două motoare de teren călărite de doi tineri cu cască, îmbrăcaţi în costum, care turau la maxim nenorocitele alea de motociclete uitându-se mândri în jurul lor. Casă de piatră!


luni, 7 octombrie 2013

Ah, ce frumos, viitorul luminos...



Tocmai trecuse ora de ninsoare. Munţii colţuroşi şi nemişcaţi evocau o aprigă linişte, netulburată de nimeni. Nici o maşină de zburat n-avea voie să pătrundă sub 30.000 metri în această zonă, ca să nu sperie păsările, îndeosebi sensibilele privighetori de zi, care cîntau ascunse în palmieri sau în floarea uriaşilor trandafiri. Un vînticel cald foşnea, parcă gemînd sub povara miilor de miresme ale florilor şi grăunţelor aurite, mari cît pumnul – polenul acestei vegetaţii exaltate. Era unul din cele mai reuşite parcuri de pe glob, numit “Romînia”, în amintirea republicii comuniste care existase cîndva pe aceste meleaguri. Stăteau întinşi pe iarbă, lăsînd soarele principal să-i străpungă din depărtări.

(Sergiu Fărcăşan – O iubire din anul 41042, Editura Tineretului, 1960)


Persoane interesate