marți, 31 decembrie 2013

Două baruri de căcat din Bucureşti



La copac

Am văzut şi în vară terasa, era plină, de-abia te puteai târî prin ea. Acuma am fost înăuntru. Un loc banal, plin de fum, superînghesuit, să fie mese cât de multe domle, să nu poţi să te mişti printre ele, un meniu preţios într-o română fanariotă. Mi-a fost groază să merg la budă pentru c-ar fi trebuit să mă frec de vreo mie de oameni, mă aşteptam chiar să găsesc toalete supraetajate ca paturile din căminele studenţeşti.

Bar A1

Ăsta e şi mai rău. N-au meniu, dar în schimb au preţuri, foarte mari. Trebuie să te duci la bar să comanzi. Cea mai ieftină bere costă 8 lei, la păhăruţ de maxim 300 ml. Zăgan. La etaj nici măcar nu s-au mai deranjat să văruiască, e tencuit proaspăt totuşi. Şi ramele geamurilor îs curăţate ca pentru vopsire dar desigur nevopsite. Minimalism! Interesantă însă toată adunarea aia de moşi dubioşi de la parter care m-au uimit că au bani să consume acolo, pentru că după înfăţişare păreau ceva boschetari cu hainele de duminică.


luni, 30 decembrie 2013

Trădări?



- Nu i-ai trădat, spuse ea şi-i împresură gîtul cu braţele; ai plecat numai de lîngă ei. Oamenii pe care-i laşi în urmă te vor numi întotdeauna trădător, asta-i lege.

(Jakob Wassermann – Etzel Andergast)


vineri, 20 decembrie 2013

Sărbătorile vin


În faţa unei biserici în construcţie din cartier, agăţat de gard, un carton ne avertizează: "Atenţie, sus se lucrează!"


miercuri, 18 decembrie 2013

O oră la ţară



Mătuşă-mea Nuţa curăţă un cocoş pe-un sac de nailon întins pe-un taburet. Gresia de pe jos e plină de sânge. Azi a tăiat cinci că mâncau prea mult, ca porcii. Îmi oferă şi mie unul pe care-l refuz imediat. Smulge încet cu mâna maţele din el în timp ce mă întreabă una alta, dacă m-am însurat, ce face tata, îmi dă poveţe: să-mi găsesc o fată care să nu fie curvă, chiar ţigancă să fie sau pe jumate ţigancă, numa curvă să nu fie, pruncu’ mio! Poate fi şi unguroaică, completează unchiu-meu. Îmi vine să borăsc de la mirosul călduţ dulceag de intestine din cocoş. Unchiu îmi umple iar paharul cu pălincă. Puii gălbui abia ieşiţi din ou piuie sub sobă, la căldură.


miercuri, 11 decembrie 2013

Bat și fut


Unde întorci capu vezi fotografii care mai de care mai ciudate și mai contorsionate, presupun că cu simbolism adânc, mâini care ies din capete care urlă sepia în romburi, plm, complicățenii inimaginabile, un fel de SF-uri vizuale care fac cât 1000 de caractere cu spații. Nici nu știu cum să zic - poate că e un nou curent d-ăsta postpostmodernist. Un fel de presentiment al apocalipsei la artiști, ceva. 

Îți iei scârbit ochii de la o poză de-asta și dai peste literatură. Și-ți zici, ce pizda mă-sii, cu literatura-s obișnuită. Că literatură te obligă la școală. Băi, și jur, rămâi prost. Cum erai. Tot așa, un fel de dicteu automat pe romparkine, o chestie lirico-paranoidă care-ți fute relieful psihic și-așa destul de în pioneze. Și, desigur, după ce, cumva ofticat că mamăăăă ce gând lung și foarte complex a avut autoru pă pagina asta, te-apuci să subliniezi ideea principală, parcă îți vine să-ți ceri înapoi 40% din prețul chestiei. (Bine, metaforic vorbind, că nu te uiți la bani când e vorba de cultură în plm). Normal că și tu ești deprimat, normal că și tu realizezi că nimic n-are sens, normal că și pe tine te sperie tot felu de stări, da parcă ți-a fost jenă să devii tânără speranță cu deraierile tale la cap. Dacă știai, scriai de la 11 ani de când ți-a venit ciclu și te-ai sinucis prima oară și-acu deja confirmai speranța. 

Lași dracu cartea și mergi la teatru. Acolo deja devine super grav și se lasă cu draci. Băi, da chiar așa? Chiar tre să-și disloce ăia șoldurile și umerii pe scenă acolo? Chiar atât de ermetici sunt toți din gașca asta? Chiar așa niște trăiri luciferice bahice intertextuale incerte au ăștia? O împerechere gangbangsteristică bukkakoidă (e?!) între Nichita, Dali, bețivu de la colțu străzii și însuși diavolul într-o budă din gara Basarab. Fix așa. Dacă ce-am zis pare prețios și căutat și scârbos, chiar așa e. Și io nu pot fi atât de prețioasă și căutată și scârboasă ca ei că n-am antrenament. 

Cum dracu, mă, nu le e rușine? Adică jenă. De ce nu se trezesc ăștia într-o dimineață, să se spele pe dinți și să se pișe, și să facă un pas înapoi pentru o privire coerentă asupra ghiveciului lor artsy? Dacă pui voal de mireasă la ceapă și-o dai cu dior și-o pui pe soclu într-o poziție porno c-un morcov, tot ceapă rămâne, numa că mai hidoasă și mai împuțită și de nefolosit. Nu poți să spui că manelistule, ăsta-i ăuernes la societatea de consum. Aia nu se numește artă. Arta contemporană arată fix cum arată opereta pentru un grup de preșcolari: o chestie la care se râde până ți se scade nota la purtare. Și preșcolarii au dreptate, e jenant în plm, e ridicol, e hainele împăratului, e o grasă în catifea care cântă strident în rol de ofelie. 

Mă cac pe mine de râs când vă văd, citesc și ascult. Și după aia bag un Odeon (formația, nu teatru). 

luni, 9 decembrie 2013

Na. Literatură


Era extaziată de pregătirile pentru sinucidere. Și extrem de fericită de nivelul de tristețe la care ajunsese. Totu-i părea superb de deprimant. Mai devreme plânsese la Fram ursul polar pe care-l furase de pe net. Și mâncase înghețată ca-n filmele americane. Apoi, intenționat, a ieșit să-și cheltuie ultimii cash din această viață pe un cerșetor. I-a dat tot ce găsise în pușculița Hello Kitty în care băga ocazional câte 50 de bani pentru vremuri fără țigări și card expirat. Ăla i-a zis în față săru mâna și ceva cu pizdă pe la spate. S-a-ntors acasă și s-a felicitat pentru lenea de a nu-și fi făcut cumpărături de 2 luni. Scoase cartela din telefon și-o aruncă în budă cu toate cele 350 de contacte din care știa maxim 50. Și din alea 50 îi plăcea de 15 și nu iubea decât vreo 2. Pe restu le memorase din obligație, că-i dăduseră bip să le memoreze. Avea de gând să fumeze ultimu pachet de țigări, că asta-i era ultima dorință, ca-n filmele americane, numa nu o țigară, ea ca românu haplea un pachet. Plus că nu era ce fuma ea de obicei, era căpătat și-i cam venea să vomite de la ele, că practic nici îndeplinirea ultimei dorințe n-avea cum să fie perfectă că așa era ea ghinionistă. Și normal că i se făcu foame și-ncepu să-și mănânce unghiile și se căută frenetic prin toate buzunarele de la toate hainele - și alea de nu le mai purtase de ani și voia să le dea de pomană dacă n-ar fi fost zgârcită, și prin toate gențile. Și găsi 10 lei, un stick cu câteva episoade din Game of Thrones pe care le furase de pe net, o țigară ruptă da măcar de care fuma de obicei, niște chei mici de la cutia poștală de acu 2 joburi, un timbru rupt de la ceva băutură (sau țigări?). Și cardu de la Sensi Blu, mă rog, chestii care avuseseră un rost la un moment dat sau nu le putuse arunca direct pe stradă și uitase să le pună la coș. Cu 10 lei ieși să-și ia ouă, că erau mai multe și mai mici și putea să mănânce de mai multe ori. Trecu pe lângă cerșetor și se aplecă să-i mai pună un ban chipurile, da-i luă 50 de bani înapoi că i-a fost frică să nu vină după ea dacă se prindea și dupa 10 metri a zis și ea ceva de pula ca să se răzbune. Și de la magazin ceru telefonu vânzătoarei pe care-o cunoștea cât de cât, cu toată jena, și sună la 1 din ăia 2 de-i iubea. Și smiorcăi un adevăr cu care de obicei scapi fără morală multă, sunt nebună știi cum sunt, și așa-și recăpătă cam tot ce pierduse în maxim juma de oră. A venit omu cu mâncare și toate cele și prezervative chiar. 
Și jocu ăsta îi plăcea cel mai mult, sinuciderea viteză. Viteza cu care 1 din 2 punea mereu botu la căcatu ăsta.

vineri, 6 decembrie 2013

Catch me if you can


Visez, de fapt nu!, mi-am propus ca la următorul salariu să fac și ceva pentru sufletul meu cu banii. Îmi doresc de multă vreme așa ceva. De obicei cumpăr chiloți-parfum-cercei ca să îmi redau confortul psihic pierdut prin cine știe ce groapă a marianelor. De data asta, am plănuit o tragedie de jucărie. Ca un fel de bombă atomică de pluș într-un oraș de soldăței de plastic. Am tot mai mult impresia că o răzbunare de dimensiuni liliputane ar băga ceva mini-steroizi în bicepsu lu psihicu meu.
 
Mitraliera tre să fie de jucărie, unu la mână. Doi, mitraliera de jucărie tre să fie scumpă, ca să fie veridică. Și tre să mitralieze. Mă dotez cu ștrampi de iarnă negri pe mutră. Și, în ultima zi de serviciu de dinainte de Crăciun, vin prima la birou, adică vin prima sub birou. Și-mi aștept colegele: obeza, bețiva și renegata. Desigur, ce urmează tre să fie de pre-infarct. Ceva regizat de un tarantino de 6 ani. Mă gândesc dacă, în pănicuța creată, să elaborez gluma echipându-mă și cu o trusă medicală de jucărie. Poate să mă erijez în asistenta Hello Kitty. Sau poate să le mitraliez doar la mișto, să-mi recompun fața amabilă și să leave the room în cel mai firesc și nedramatic mod cu putință, ca și când am găsit o hârtie pe care o căutasem în biroul lor și plec spre biroul meu.
 
Poate crapă vreuna în glumă. Și o să vină poliția cu o mașinuță de-aia cu telecomandă și io o să fug cu toate pixurile și-o să trăiesc fericită incognito în Mexic unde o să-mi deschid un bardezi pe o plajă care-o să fie de fapt o pătură bej în sufragerie.

Persoane interesate