joi, 8 ianuarie 2015

Suspension of disbelief 2015



Există la om un soi de fixaţie, adică de sentiment absurd şi mai puternic decât raţiunea, care-l face să creadă că acei copii care se joacă sunt o rasă de pitici, în loc să fie nişte “scoală-te tu să mă aşez eu”.

Trăirea este o cădere orizontală.

Fără această fixaţie, o viaţă perfect şi neîntrerupt conştientă de viteza ei ar deveni intolerabilă. Ea îi îngăduie condamnatului la moarte să doarmă.

Fixaţia aceasta mie îmi lipseşte. Bănuiesc că este o glandă bolnavă. Medicina consideră această infirmitate drept un exces de conştiinţă, drept un avantaj intelectual.

Totul îmi arată că la ceilalţi această fixaţie ridicolă funcţionează, tot atât de indispensabilă pe cât este obişnuinţa care ne disimulează în fiecare zi spaima de a trebui să ne trezim, să ne radem, să ne îmbrăcăm, să mâncăm. N-ar fi decât albumul de fotografii, unul din cele mai caraghioase instincte care te împing să faci dintr-o degringoladă un şir de monumente solemne.

Opiumul îmi aducea această fixaţie. Fără opium, proiectele – de căsătorie, de călătorie – mi se păreau la fel de nebuneşti ca un individ care se aruncă pe fereastră şi vrea să lege prietenie cu cei care locuiesc în camerele prin faţa cărora trece.

(Jean Cocteau – Opium. Jurnalul unei dezintoxicări)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu