marți, 6 octombrie 2015

Barbellion



Trebuie să fie o formă incipientă de nebunie. Îmi amintesc cum încă din copilărie eram neobişnuit de absorbit de mine însumi şi neobişnuit de nemulţumit. Mă deprinsesem  să-mi epuizez mintea cu cele mai agresive interogatorii – n-a fost vreodată consiliu sau juriu mai nemilos faţă de vreun martor. După o zi întreagă petrecută astfel, întrebându-mă fără încetare, tăcut şi morbid, în fiecare clipă de răgaz, la masă, la şcoală, pe drum, „Care e valoarea finală a strădaniei tale, cui bono?” ş.a., seara mergeam la culcare cu o senzaţie de deznădejde şi nemulţumire – istovit de evaluări şi reevaluări ale aspectului meu, ale talentului meu, ale caracterului, ale viitorului meu. Mă foiam în pat de pe-o parte pe alta, cu mintea obosită de încercările de a ajunge la vreo concluzie satisfăcătoare – sperând mereu şi hotărât până-n pânzele albe să-mi pun la punct problemele mele mărunte înainte să adorm. Dar din toată masa aceasta de gânduri, haotică şi agitată, n-a venit nici o satisfacţie. Îmi spuneam că acum – sau în clipa următoare – sau imediat ce mă analizez şi mă pun la punct în cutare sau cutare privinţă, am să fiu mulţumit. Şi continuam astfel, cu demolări şi reforme, cu corecturi şi revizuiri, până când, în cele din urmă, de epuizare, adormeam foarte nefericit.

În dimineaţa următoare n-aveam nici o problemă.

(W.N.P.Barbellion – Jurnalul unui om dezamăgit)


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Persoane interesate