joi, 27 octombrie 2016

Seberg și Gary



Situația lui Gary nu era câtuși de puțin ușurată de prezența soției sale Jean Seberg, o actriță născută în Iowa, de care divorțase și, din câte mi s-a părut mie, se înstrăinase de mult. Am aflat că se afla și ea acolo pentru că fiul lor comun, Diego, mersese într-o tabără cu program de tenis din apropiere. Dată fiind înstrăinarea pe care o bănuiam între ei, am rămas surprins când am văzut ca ea și Romain trăiau, totuși, împreună, așa cum am fost surprins – ba nu, șocat și întristat – de felul cum arăta Jean: toată acea frumusețe a ei de odinioară, fragilă și strălucitor de blondă, dispăruse acum sub o mască buhăită. Mergea ca o somnambulă, vorbea puțin și avea privirea goală a persoanelor tranchilizate (sau drogate, sau și una, și cealaltă), încât părea să se afle într-o stare cataleptică. Am înțeles cât de apropiați rămăseseră, de fapt, în continuare unul de celălalt și am rămas mișcat văzând câtă solicitudine, deopotrivă tandră și paternă, îi arăta Romain, care mi-a explicat că Jean urma un tratament pentru tulburarea care-l afecta și pe el și mi-a spus ceva despre medicația antidepresivă, dar n-am reținut cine-știe-ce, fiindcă pentru mine, pe atunci, însemna foarte puțin. Este importantă această amintire legată de relativa mea indiferență, pentru că o asemenea indiferență demonstrează din plin neputința cuiva din afară de a percepe esența maladiei. Depresia lui Camus și acum, cea a lui Romain Gary – plus, cu siguranță, cea a lui Jean Seberg – erau niște afecțiuni abstracte pentru mine, cu toată înțelegerea pe care o arătam; adevărul este că nu aveam nici cea mai vagă idee despre adevăratele ei linii de forță sau despre natura durerii cu care se confruntă marea majoritate a victimelor, pe măsură ce mintea își continuă colapsul insidios.

...................................

Amintirile privitoare la Jean Seberg m-au umplut de tristețe. La un an și ceva după întâlnirea noastră din Connecticut, Jean a înghițit o supradoză de pilule și a fost găsită moartă într-o mașină parcată într-o fundătură care dădea într-un bulevard parizian. Trupul ei zăcuse în mașina aceea multe zile. În anul următor, am stat alături de Romain Gary la Brasserie Lipp, la un prânz prelungit, în timpul căruia mi-a povestit că, lăsând la o parte neînțelegerile dintre ei, faptul că o pierduse pe Jean îi agravase depresia în așa hal, încât i se întâmpla, din când în când, să devină aproape neputincios. Chiar și atunci, însă, eu nu reușeam să înțeleg natura angoaselor sale. Îmi aduc aminte că-i tremurau mâinile și că, deși nu putea fi numit “în vârstă” – avea doar șaizeci și ceva de ani -, vorbea cu vocea aceea gâjâită a persoanelor foarte în vârstă, despre care astăzi îmi dau seama că era, sau putea să fie, de fapt vocea depresiei sale; în tumultul momentelor mele de durere agonizantă, începusem și eu să vorbesc la fel, cu o voce străveche. Nu l-am mai văzut pe Romain Gary. Mi-a povestit mai târziu Claude Gallimard, tatăl Francoisei, cum în 1980, la numai câteva ceasuri după ce el însuși luase un alt prânz prelungit cu vechiul său prieten, în timpul căruia discuția dintre ei fusese una liniștită și normală, dacă nu chiar veselă, dar oricum nu una sumbră, Romain Gary – de două ori câștigător al Premiului Goncourt (una dintre cele două recunoașteri fiind obținută sub pseudonim; se amuzase și reușise să-i păcălească pe critici), erou al Republicii, deținător merituos al Crucii de Război, diplomat, bon vivant și un seducător prin excelență – s-a dus acasă, în apartamentul său de pe Rue du Bac, și și-a tras un glonț în cap.

(William Styron – Beznă vizibilă. Amintiri despre nebunie)


vineri, 7 octombrie 2016

Viața


Doi amărâți murdăroși îmbătrâniți prematur discută pe-o stradă în Mogoșoaia:
- Țigările te omoară, țigările!
- Țigările, grijile...